„Africa de Sud a fost locul de întâlnire a omului epocii metalelor, a ţăranilor europeni calvinişti din secolul al XVII-lea şi a financiarilor şi comercianţilor din era victoriană”[1]
Mai mult, descoperirile arheologice din ultimii 80 de ani au determinat un mare număr de cercetători să considere Africa de Sud ca unul din locurile antropogenezei, prin săpăturile arheologului sud - african Raymond Dart[2] de la Taung (în Botswana) din 1924 şi mai 
ales cele efectuate în 1936 de către doctor Robert Broom[3] în Transvaal la 
Sterkfontein, Makopan şi Kroomdraai (în jurul Johannesburgului şi Pretoriei), care au dat la iveală cranii, dinţi şi fragmente de australopiteci[4] , care „se apropiau de oameni prin conturul curbat al fălcilor, reducerea dinţilor anteriori, forma femurului şi mai ales lărgirea bazinului ce seamănă uluitor cu cea a unui boşiman”[5].
Acum circa două milioane de ani a apărut în Africa o nouă creatură ce evoluase din australopitecul australian şi care a fost numit „homo habilis”. Acesta avea un creier mai luminos (c.600 cm3), umbla aproape ca omul şi „prelucra uneltele din piatră în mod inteligent”[6]. Cu aproximativ un milion de ani în urmă a apărut un nou tip de hominoid, mai evoluat şi cu trăsături umane mai pregnante, care este posibil să descindă direct din homo habilis şi care a fost numit homo erectus. Dispariţia ultimului homo erectus şi apariţia primului homo sapiens coincide aproximativ cu ultima glaciaţiune importantă din era glacială, care a modificat întreaga climă a Africii şi care a durat aproximativ din 70.000 până în 35.000 a.H.
În timp ce în Africa de Nord se impunea omul de Neanderthal, în Africa de Sud se impunea omul rhodesian ( homo sapiens rhodesiensis), ce avea un volum cranian de circa 1.200 cm3 şi o înălţime de circa 1,77 m. (descoperirea de la Broken Hill). Oamenii rhodesieni „ au descoperit probabil focul şi au inventat un mare număr de unelte specializate, unelte de scormonit, vârfuri de suliţe, dălţi, cuţite, ace din os, pile, răşini vegetale şi fibre, care i-au făcut în stare să vieţuiască în cele mai diverse condiţii naturale. În următorii 20.000 de ani câteva neamuri mai bine finisate decât restul au început să domine…Ceilalţi au dispărut ca tipi individuali, dar e posibil ca prin asimilare să fi accentuat diferenţele în cadrul lui homo sapiens. Rasele moderne încep să apară. Cu 10.000 ani a.H., homo sapiens predomina în Africa…”[7]„Tipul predominant în sudul Africii, o au populaţia de statură scundă, cu oarecare afinităţi rhodesoide, dar semănând actualilor boşimani[8]” şi care a fost numit marele om al tufişurilor, Big Bushman şi pe care Freda Troup îl considera a fi probabil strămoşul actualilor sani sau boşimani. „Ceva mai devreme, în aceeaşi zonă generală şi până în Africa de Est începuse să apară o populaţie ce semăna actualilor hotentoţi.”[9]
În Africa de la sud de Zambezi s-au menţinut populaţiile cele mai vechi şi cele mai puţin dezvoltate. Robert Lacour-Gayet în a sa Istorie a Africii de Sud scrie că „industriile litice au urmat în această parte a lumii o evoluţie paralelă celei din Europa, dar nu sincronică”… „Numeroase sunt caracteristicile Africii de Sud. Mai întâi, fapt singular, a servit ca loc de azil unde, fiinţe dispărute în altă parte peste tot, s-au perpetuat până în epoca actuală. Altă trăsătură nu mai puţin importantă: Nu a existat în Africa de Sud o vârstă a pietrei şlefuite. Aceea a pietrei cioplite s-a prelungit cu civilizaţia boşimanilor; se disting trei perioade: epoca veche care, prin durata şi vitalitatea sa, dovedeşte că regiunea a fost una din vetrele principale ale hominizării; epoca medie, creatoare de unelte mai perfecţionate; epoca recentă, când pe pereţii stâncoşi apar gravuri şi picturi prin care boşimanii şi-au continuat tradiţia.”[10]
„Originile negrilor sunt obscure.”[11] Louis C.D. Joos referindu-se la rămăşiţele omeneşti descoperite în fosta Africă Orientală Britanică, în Algeria şi în Rhodesia[12],conchide: „Fapt remarcabil: nici una din aceste rămăşiţe nu prezintă caracterele tipice ale negrului”.[13]
„În secolul al XVI-lea, Africa de Sud era ocupată mai ales de boşimani şi hotentoţi, foarte puţini numeroşi.”[14] În această epocă ei vin în contact la nord cu negrii. Iar la sud cu europenii.
*
* *
În anul 1487, Bartolomeu Diàs, a fost primul european care, ajungând în sudul Africii a dat denumiri diverselor puncte de pe coastă, precum Cap Voltas, la limita de nord-vest a gurilor fluviului Orange, golfurile Los Vaqueiros (Flesh Bay), San Bras (Mossel Bay) şi Algoa, unde a debarcat pe mica insulă Santa Cruz şi în sfârşit la Rio Infanta (Great Fish River), dar răzvrătirea echipajului l-a obligat să se întoarcă în Portugalia.
Reintrând în Oceanul Atlantic, a zărit un promontoriu înalt, căruia, impresionat de dezlănţuirea valurilor i-a dat denumirea de Cabo Tormentoso[15] – Capul Furtunilor – rebotezat de el, sau de regele João al II-lea (1481-1495), Capul Bunei Speranţe.[16]
Nouă ani mai târziu, la 8 iulie 1497, în timpul domniei lui Manuel I cel Mare (1495-1521), Vasco da Gama pleca să descopere Indiile cu patru caravele. După ce a făcut o escală în Insulele Capului Verde, el a pornit spre Capul Bunei Speranţe fără a mai urma coasta Africii precum predecesorul său Bartolomeu Diàs, ci a luat-o de-a dreptul, înfruntând valurile oceanului timp de trei luni până la Cap, unde a ajuns în ziua de sâmbătă 18 noiembrie 1497, neîntâlnind alt pământ decât insula Sfânta Elena. În sudul Africii, Vasco da Gama este primul european care ia contact cu hotentoţii[17]. Continuându-şi drumul, în ziua de Crăciun a atins coasta Africii de Sud într-un alt punct, pe care l-a numit Natal.[18]
Timp de peste 60 de ani, portughezii au deţinut monopolul Africii la sud de Ecuator, atât în Est, cât şi în Vest.
Pe o perioadă care depăşeşte mai bine de un secol, Capului Bunei Speranţe nu i s-a acordat decât o mică atenţie, cu excepţia a trei nave franceze trimise la Cap în anul 1527 de armatorul Jean Ango, dar această experienţă rămâne fără urmări.[19] Un calcul făcut după consultarea jurnalelor de bord a 150 de nave care au făcut escale la Cap între 1488 şi 1649, arată că în secolul al XVI-lea, doar zece nave au fost portugheze.[20]
În anul 1502, portughezii s-au instalat în Mozambic, unde au găsit arabi sosiţi aici încă din secolele X-XI, şi au fost surprinşi de comerţul pe care aceştia îl făceau cu India. Construirea de către portughezi a trei fortăreţe la Sofala, Mozambic şi Monbasa, le-au garantat posesiunea teritoriului şi accesul spre minele de aur ale fabulosului imperiu negru Monomatapa.
În Europa, anul 1581 are o dublă semnificaţie. Portugalia şi posesiunile sale coloniale au trecut în stăpânirea Spaniei, iar Felipe al II-lea regele Spaniei şi al Ţărilor de Jos a fost declarat depus de către provinciile din Nordul Ţărilor de Jos, care s-au proclamat independente.
În aprilie 1595, Cornelis de Houtman şi pilotul Keyser au fost trimişi cu patru corăbii de către Statele Ţărilor de Jos într-o călătorie de prospectare a drumului spre Indii. Trecând prin sudul Africii, ei au debarcat la Cap, unde au făcut negoţ avantajos cu hotentoţii[21] apoi, după o escală de mai multe luni în Madagascar, au ajuns în Sumatra la 23 iulie 1596 unde, deşi au fost bine primiţi de băştinaşi, au intrat în conflict cu portughezii găsiţi aici. Ajunşi apoi în insula Bali, au fost bine primiţi şi de regele acestei insule, unde vor rămâne până în februarie 1597, iar în august acelaşi an vor reveni la Amsterdam. Călătoria lui Houtman va fi fost în primul rând un prilej de a dovedi tuturor falimentul portughezilor în Orient.[22]
În anul 1602, s-a înfiinţat Oost Indische Compagnie (Compania Olandeză a Indiilor Orientale), ce va avea sediul iniţial la Amboina, în Insulele Moluce, iar din 1619 la Batavia, în Insula Jawa. În prima jumătate a secolului al XVII-lea, olandezii vor reuşi să cucerească o bună parte a stabilimentelor portugheze din Extremul Orient.
Capul Bunei Speranţe începe să apară ca un popas important pe ruta Indiilor. Încă din 1581, corsarul englez Francis Drake, în celebra călătorie pe care a efectuat-o la bordul corăbiei „Golden Hind” în jurul lumii, a făcut o escală la Cap; iar în 1620 Andrew Schillinge şi Humphrey Fitz-Herbert[23], în numele lui James I Stuart, regele Angliei şi Scoţiei, au luat în posesiune Capul, dar această acţiune „n-a fost decât un van simulacru şi proiectul nu a avut urmări”[24].
În 1647, vasul „Haarlem” a naufragiat la Table Bay[25]. Echipajul a fost nevoit să se instaleze aici pentru mai mult de un an, până în momentul în care un alt vas i-a descoperit şi i-a readus în Olanda.[26] Aici, doi dintre ofiţerii echipajului, Proot şi Jantz (Janssen) şi chirurgul Jan Van Riebeeck, toţi trei în serviciul Companiei Olandeze a Indiilor Orientale, au prezentat Celor Şaptesprezece (organismul director al Companiei), avantajele creării unui fort la Capul Bunei Speranţe.
Această „cheie a Indiilor” le-a părut cu atât mai urgentă cu cât în 1651 „actul de navigaţie” supunea la condiţii riguroase intrarea navelor străine în porturile britanice.[27] În aceste condiţii, „Cei Şaptesprezece au trimis (în ajunul de Crăciun al anului 1651,) sub comanda căpitanului Jan Van Riebeeck, cinci corăbii încărcate cu colonişti şi vite.”[28] În ziua de 6 aprilie 1652 primele două vase ale Companiei: Goede Hoope şi Drommedaris, au ancorat în Golful Table, acesta fiind socotit începutul istoriei ţării[29]. Al treilea vas, Reijger (care transporta armamentul), a rămas în larg iar ultimele două, Walvis şi Oliphant, au sosit o lună mai târziu. Scopurile cu care fusese trimis Jan Van Riebeeck de către Companie erau foarte limitate: „Construirea unui mic port, întreţinerea unor rezerve de apă dulce şi de alimente proaspete, precum şi să obţină vite de la indigeni”[30]. Pentru ajutorarea soldaţilor şi colonilor, au fost aduşi sclavi de pe coasta Guineei, din Madagascar şi din Malaezia începând cu 1658. Van Riebeeck, primul Comandant, a făcut din această nouă colonie un punct preţios de reaprovizionare cu alimente pentru flotele comerciale ale Olandei, astfel că, până la schimbarea sa din 1662[31], numărul vaselor mari ce făceau anual escală la Cap, au trecut de treizeci[32]. De acord cu compania, Van Riebeeck a stabilit un guvernator ce era asistat de un consiliu numit şi de o administraţie locală. Autorităţile coloniei erau supravegheate de un controlor al Companiei. Cea mai gravă problemă era cea a cirezilor de vite, ce nu se puteau procura decât de la indigenii boşimani şi hotentoţi, căci, pe timpul lui van Riebeeck nu se afla nici un negru în această parte a Africii de Sud[33] cu excepţia celor câţiva sclavi guineezi.
La început, relaţiile cu hotentoţii au fost idilice, având loc chiar căsătorii între olandezi şi hotentote, care în prealabil erau botezate, făcându-se mari speranţe în uniunea acestor două rase.[34] Dar albii, dispunând de forţă militară superioară au început să fure vitele hotentoţilor, ceea ce a dus la o stare de război între ei în anii 1658-1660 şi 1673-1677. Hotentoţii fiind slabi înarmaţi, o parte au fost împrăştiaţi, iar alta adusă în stare de dependenţă.
Războaiele cu Anglia din 1665 şi cu coaliţia anglo-franceză din 1672 au pus în lumină valoarea strategică a Capului şi faptul că fără un minimum de populaţie, colonia nu s-ar fi putut apăra.[35]
Succesorul lui Van Riebeeck, Zacharias Wagenaer, a început construirea unui nou Castel la 2 ianuarie 1666, pentru a înlocui fortul cu ziduri de pământ. Acest monument este cea mai veche construcţie europeană din sudul Africii şi se păstrează până în zilele noastre. După demisia în septembrie 1666, din motive de sănătate, a lui Wagenaer, construcţia a continuat sub succesorii săi: Cornelis van Quaelberg, Jacob Borghorst, Pieter Hackius, Isbrand Goske, fiind terminat în 1678 sub guvernământul lui Johan Bax.
În 1676 au fost trasate primele străzi ale oraşului modern, iar din 1679 a fost numit guvernator Simon van der Stel, un metis născut în 1639 la Batavia[36] din tată olandez şi mamă indiancă. Această numire intrată în funcţie la 12 octombrie 1679, a imprimat un nou imbold coloniei, mai ales că van der Stel a practicat o politică sistematică de colonizare, fiind convins de posibilităţile economice ale coloniei. Orfeline au fost aduse de la Amsterdam pentru a constitui familiile colonilor.[37] Locuitorii coloniei se compuneau din vechi funcţionari ai Companiei, dintre care unii au rămas aici după ieşirea la pensie, apoi din imigranţi olandezi, germani şi scandinavi.[38] În 1688 existau circa 600 de exploatări agricole. Revocarea Edictului de la Nantes de către Ludovic al XIV-lea a provocat emigrarea a sute de mii de hughenoţi în ţări protestante. Dintre aceştia, între 40.000 şi 60.000 s-au îndreptat spre Olanda. Cum Cei Şaptesprezece reprezentanţi ai Companiei Indiilor Orientale se hotărâseră deja să trimită emigranţi la Cap, li s-a părut normal să caute coloni printre hughenoţii francezi. În toamna lui 1687, compania a adoptat decizia prin care se oferea refugiaţilor transportul gratuit şi posibilitatea de a li se pune la dispoziţie fără nici o plată exploatări agricole. Li se furniza un inventar agricol care urma să fie 
plătit mai târziu. Pe de altă parte trebuiau să semneze un angajament pe cinci ani, depunând un angajament de fidelitate Statelor Generale şi Companiei Neerlandeze a Indiilor Orientale.[39]
În anul următor, circa 300 de hughenoţi francezi, bărbaţi, femei şi copii au debarcat la Cap, unde au adus multe cunoştinţe tehnice, cultura viţei de vie, a măslinilor, pomilor fructiferi, pregătirea vinului, alcoolului, oţetului şi uleiului.
Comunitatea de religie a facilitat fuziunea cu ceilalţi coloni, la aceasta adăugându-se şi măsurile coercitive ale lui van der Stel şi a guvernatorilor ce i-au urmat (dispersarea lor printre olandezi, învăţământul în limba olandeză, culminând cu interzicerea limbii franceze în anul 1724). Urme importante ale acestei populaţii franceze au rămas în toponimie: Beaufort West, Lanserac, French-Hoek precum şi în onomastică: Marais, Fouché, Pinard (devenit Pienaar). Mesnard (Minaar), Houx, Joubert, de Villiers, Crosnier (Cronjé), de Clerq (de Klerk), Malherbe, Duplessis, Du Toit, Malan,[40] etc. Pe la 1700 numărul lor reprezenta o şesime din populaţia albă, iar în zilele noastre peste 300.000 de sud-africani îşi reclamă o ascendenţă franceză hughenotă.[41]
În 1699, Simon van der Stel a demisionat din funcţiile pe care le ocupa de 20 de ani, în favoarea fiului său Willem Adriaan. Noul guvernator, plin de importanţa funcţiei sale, „iubea banii în mod excesiv chiar pentru un reprezentant al unei companii foarte dispusă să admită ca funcţionarii săi să se îmbogăţească în serviciul său”.[42]
Monopolizarea celor mai avantajoase contracte, precum şi dările excesive impuse, au nemulţumit profund populaţia, astfel că în 1706, 63 de francezi şi olandezi au apelat la autorităţile superioare. „Aceasta a fost prima manifestare contra unei guvernări autocratice”[43]. Măsurile luate de Willem Adriaan van der Stel: arestarea lui Adam Tas,[44] şeful mişcării, precum şi trimiterea la Amsterdam a unui contra memoriu semnat de 240 adepţi ai săi, nu i-au folosit la nimic .Celor Şaptesprezece neplăcându-le astfel de incidente, l-au rechemat la Amsterdam pentru a-l demite şi expulza din Companie. Totodată, folosindu-se de acest pretext, decid să oprească orice imigraţie, Capul redevenind o simplă staţiune de reaprovizionare. Această măsură, care însemna stagnarea coloniei, a nemulţumit pe colonişti al căror număr ajunsese în 1708 la 1723 persoane. Astfel că unii dintre ei, în care tip „western”, trase de câte şase până la zece boi, depăşesc graniţele coloniei începând cu anul 1717. Deoarece pentru produsele agricole nu găseau debuşee, iar câştigurile erau minime, aceştia şi-au schimbat modul de viaţă, devenind crescători de vite şi nomazi. Ocuparea de noi pământuri imense îi îndepărta pe aceşti trekboeri de contactul cu restul lumii, cu excepţia rarelor intervale în care veneau la Cap cu carele pline de unt şi de săpun şi se întorceau cu „alcool, cafea şi stofe”[45]. În restul timpului, închişi în ei înşişi, nu aveau ocazia să vorbească decât cu soţiile lor, cu copiii şi cu servitorii hotentoţi. „Limbajul lor însăşi reflectă transformările ce se desăvârşeau în ei: se estimează că la sfârşitul secolului al XVIII-lea, afrikaans era suficient de diferenţiată pentru a forma deja un dialect. Astfel, puţin câte puţin, se schiţa între aceste fiinţe o comunitate de amintiri, de interese şi speranţe.”[46] La început, neprevăzând urmările acestui exod, compania nu s-a opus, dar pe măsură ce trekboerii avansau, se înmulţeau şi incidentele cu indigenii boşimani.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, burii se aflau blocaţi în expansiunea lor aproape peste tot. La Nord şi Nord-Vest de Cap erau blocaţi de deşerturi, spre Nord-Est de boşimani, pe de o parte, iar pe de alta de pământurile prea puţin fertile. În schimb, „de-a lungul coastei, un sol umed le asigura europenilor păşunile de care aveau nevoie”.[47] Dar, ajungând la fluviul Great Fish, „acolo au găsit întinse aşezări ale populaţiilor nguni, printre care şi triburile xhosa, care aveau turme de vite şi cultivau porumb la fel ca şi burii şi ”…”care, dispunând de arme de foc, puteau să se apere cu succes”.[48]
Se pare că în urmă cu 2000 de ani, triburile bantu trăiau pe platourile înalte ale Africii Orientale, în regiunea Marilor Lacuri. După unii cercetători, ei s-ar fi format din amestecul negrilor veniţi din Africa Occidentală şi Congo, cu hamiţi veniţi din Africa de Nord şi cu un număr restrâns de boşimani. După geograful grec Ptolemeu, în secolul al II-lea d.H., grupuri izolate ajunseseră în nordul Mozambicului, iar puţin după anul 400 d.H. au traversat fluviul Limpopo. Gradul de civilizaţie la care ajunseseră o parte din ei era considerabil, mărturie fiind ruinele din Zimbabwe.
Cei stabiliţi în nordul Transvaal-ului, datorită solului nesatisfăcător, s-au împărţit în trei coloane: prima a atins Vaal-ul în jurul anilor 1700, a doua, avansând spre vest, s-a oprit în faţa Deşertului Kalahari, în timp ce a treia, cea mai importantă, a coborât spre Oceanul Indian, o regiune cu multe râuri, ajungând până la Great Fish River. La sfârşitul secolului al XVIII-lea triburile bantu se găseau cu aproximaţie la circa 1500 km de Cap, pe coasta Atlanticului (în Sudul Angolei), aproximativ la aceeaşi distanţă în direcţia viitorului Stat Liber Orange, precum şi la circa 700 km spre Est.[49] În sudul Africii, epoca a fost marcată de două evenimente importante:
1. de ciocnirile de la frontiera orientală a coloniei între buri şi xhosa, cauzate de furturi de vite şi care au degenerat în două războaie între anii 1779 – 1781 şi între 1789 – 1793;
2. de falimentul Companiei Olandeze a Indiilor Orientale în 1792, ceea ce a dus la intervenţia guvernului olandez, care a stabilit măsuri economice draconice.
Acestea au accentuat în rândul populaţiei de origine olandeză înstrăinarea faţă de patria mamă, conducând la apariţia unei conştiinţe afrikaans[50] şi la proclamarea în februarie 1795 a două republici independente: Graaf Reinet şi Swellendam. Aceasta a fost prima conturare a viitoarelor republici bure[51].
În urma războiului de şapte ani (1756 – 1763), Franţa a pierdut Canada şi stabilimentele din India în favoarea Marii Britanii. Capul Bunei Speranţe a atras privirile perfidului Albion, poziţia lui obsedând pe strategii britanici. „Ceea ce era o pană în mâinile Olandei, riscă să devină o spadă în acelea ale Franţei”, scria în mod judicios un ofiţer de marină englez în acea epocă.[52]
Profitând de războiul cu Olanda, ce izbucnise în 1780 (şi care avea să dureze patru ani), Marea Britanie a făcut o tentativă de ocupare a Capului. Aceasta a eşuat datorită căpitanului Pierre André de Suffren de Saint Tropez,[53] învingătorul comodorului Johnston, care primise ordinul de a ocupa colonia olandeză[54]. Vasele lui Suffren de Saint Tropez, ancorate în golful Table în timpul Războiului de Independenţă a Americii, au provocat insomnii lorzilor Amiralităţii.[55]
În 1793, Marea Britanie a sperat că Olanda va accepta să-şi plaseze coloniile sub protectorat britanic. Dar în 1795 Olanda a fost ocupată de Franţa, iar flota prinsă de gheţuri, capturată. Stathuderul Willem al V-lea s-a refugiat în Anglia, iar patrioţii republicani au proclamat Republica Batavă cu sprijin francez
O escadră comandată de amiralul G. K. Elphinstone a apărut la 10 iunie 1795. în Golful False, în faţa oraşului Simonstown, aproape de Kaapstadt[56] şi a debarcat trupe sub comanda generalului James Henry Craig pentru a lua în primire colonia în numele lui Willem al V-lea de Orania.
Comisarul general Abraham Josias Sluysken, care aflase între timp de la echipajul unui vas comercial american ce făcuse escală, despre fuga Stathuderului şi proclamarea republicii, a încercat să reziste[57], dar slabele forţe olandeze nu s-au putut împotrivi trupelor regulate britanice şi la 15 septembrie a trebuit să capituleze, oraşul devenind britanic. „Astfel sfârşi domnia companiei, pe care nimeni nu a regretat-o din cauza despotismului şi a spiritului său mercantil”[58]. Imediat, englezii au încercat să desfiinţeze micile republici Swellendam şi Graaf Reinet, aceasta din urmă, „sperând într-un ajutor din afară, a rezistat câteva luni iar înfrângerea finală a lăsat în inima burilor primul germen al urii antibritanice”.[59] Pentru a restabili ordinea internă, englezii au aplicat unele măsuri liberale, iar pentru a se reglementa relaţiile cu negrii, au fost fixate limitele oficiale ale coloniei la est pe Fish River. Frontiera se continua apoi la nord de-a lungul Munţilor Bambues şi Zuur până în sudul Ţării boşimanilor, iar apoi spre vest de-a lungul munţilor Kamiesberg şi râul Buffles la Atlantic. Conform unui recensământ din 1798, existau în colonie 21.746 albi, 25.754 sclavi şi 14.447 hotentoţi.[60]
În 1802, conform păcii de la Amiens, colonia a trebuit să fie restituită Republicii Batave[61], remiterea oficială a coloniei având loc la 19 februarie 1803.
Sub influenţa revoluţiei franceze, noile autorităţi au introdus o serie de reforme liberale: un sistem de educaţie, toleranţă religioasă, comerţ liber, etc. Dar după reluarea războiului franco-englez şi după bătălia de la Trafalgar din 1805, englezii au reocupat Capul, de data aceasta definitiv.[62] La 7 ianuarie 1806, o flotă britanică, formată din 61 nave de război, a ancorat lângă Insula Robben şi 6700 de soldaţi sub comanda generalului de divizie Sir David Baird au debarcat pe coastă. Guvernatorul Jan Willem Janssens, cu cei 2000 de soldaţi nu a opus decât o slabă rezistenţă, capitulând la 18 ianuarie, după ce obţinuse garanţii că drepturile, privilegiile şi religia colonilor vor fi păstrate.[63] Astfel, Olanda a pierdut definitiv această colonie.
În 1810, urmând aceeaşi politică de asigurare a drumului maritim spre Indii, Marea Britanie a ocupat coloniile franceze din Insulele Mascarene şi Seychelles.
Un recensământ din 1806, releva existenţa în Colonia Capului a 27.757 albi, 29.545 sclavi, îndeosebi negri şi malaiezi şi 20.000 hotentoţi[64]
Englezii au reluat spiritul şi metodele primei ocupări a coloniei, utilizând funcţionari locali, chiar dacă majoritatea nu erau anglofili, căutând să fie în acelaşi timp liberali şi fermi[65]. Dar sub influenţa reprezentanţilor Societăţii Misionare de la Londra, stabiliţi în acele vremuri în colonie, pe primul plan al preocupărilor oficiale vor trece mai întâi hotentoţii, iar apoi negrii.
*
* *
După înfrângerea lui Napoleon, Marea Britanie a sprijinit restaurarea statului olandez sub forma unui regat în care a fost inclusă şi Belgia. În schimb, noul suveran al Regatului Ţărilor de Jos, Willem I a încheiat o convenţie la Londra la 13 august 1814, prin care ceda Marii Britanii, Colonia Capului şi alte câteva mici 
colonii pentru suma de 5.000.000£[66]
Următorii 20 de ani ai dominaţiei britanice în Colonia Capului s-au manifestat printr-o înrăutăţire accentuată a relaţiilor dintre autorităţi şi populaţia bură.[67] În 1815 un fermier bur, Frédérich Bezuidenhout, refuzând să apară în faţa curţii sub acuzarea de a fi maltratat un hotentot, a fost condamnat în lipsă la o lună închisoare, iar soldaţii trimişi să-l aresteze l-au împuşcat, după ce acesta, împreună cu un servitor metis se ascunseseră într-o peşteră[68]. Fratele său şi prietenii au jurat să se răzbune şi cu ajutorul negrilor să-i izgonească pe tirani. Dar, nereuşind să obţină ajutorul acestora, cea mai mare parte au dat înapoi. Restul de 60, totuşi s-au răsculat şi au fost înfrânţi. Fratele lui Bezuidenhout a fost împuşcat, iar 39 arestaţi. Şase au fost condamnaţi la moarte, dar unuia dintre ei i s-a comutat pedeapsa la deportare, în timp ce ceilalţi cinci au fost duşi la Slachter’s Nek la 6 martie 1816 pentru a fi spânzuraţi. Eşafodul improvizat s-a rupt cu ei pe jumătate asfixiaţi dar, deşi după un străvechi obicei, într-un astfel de caz trebuiau graţiaţi, nenorociţii, după ce şi-au revenit, au fost spânzuraţi a doua oară![69] Slachter’s Nek a rămas celebru în folclor ca un simbol al tiraniei engleze.[70]
În acea perioadă Anglia atribuise Coloniei Capului mai mult o importanţă maritimă,[71] dar în 1820, la iniţiativa guvernatorului, lordul Charles Somerset, pentru a se contrabalansa influenţa locuitorilor olandezi, 5.000 de emigranţi englezi au fost instalaţi în cea mai bună regiune a coloniei, în partea de sud-est,[72] punându-se bazele Port Elisabeth-ului[73]. Dezvoltarea estului britanic va începe în curând să rivalizeze cu cea a vestului olandez[74]. În 1825, criza economică în care se zbătea colonia a fost agravată printr-o reformă monetară, prin care se înlocuiau Rix-Dollarii de hârtie cu monede de argint britanice în condiţii neavantajoase, ceea ce a dus la ruinarea a numeroşi fermieri[75].
În acelaşi an, engleza a fost proclamată limbă oficială, deşi 7/8 din populaţie nu înţelegea decât olandeza[76].
La insistenţele Societăţii Misionare din Londra, generalul maior Richard Bourke, succesorul lordului Somerset, care voia să apară ca un spirit novator, a promulgat la 17 iulie 1828 a cincizecea ordonanţă, prin care hotentoţii erau puşi pe picior de egalitate cu albii, interzicându-se posibilitatea de a fi constrânşi să muncească dacă erau liberi şi aveau o rezidenţă legală, iar penalităţile pentru vagabondaj erau suprimate[77].
Paralel cu această luptă pentru egalitate, se ducea o campanie pentru abolirea sclaviei. Deja, printr-o clauză a tratatelor de la Viena se interzisese comerţul cu sclavi[78]. Burii nu aveau o simpatie exagerată pentru teoriile sclavagiste[79]. Dându-şi seama că mai devreme sau mai târziu trebuiau să renunţe la sclavi, făcuseră diferite propuneri, fie tranzitorii, precum eliberarea copiilor sclavilor la o anumită vârstă, fie de a cădea la o învoială: abolirea sclavajului, contra unui parlament ales la Cap[80]. Guvernul englez a luat o cu totul altă decizie: Cu începere de la 1 decembrie 1834, sclavia era abolită în întregime. Această decizie care nu asigura nici o tranziţie, i-a înfuriat pe burii deja iritaţi de măsurile precedente şi ameninţaţi din trei puncte de vedere:
1. În autonomia lor, de o administraţie engleză ce le era în mod constant ostilă;
2. Contra persoanei lor, de masa de hotentoţi egali cu ei de acum înainte şi de foştii sclavi, ce aveau să constituie o populaţie nomadă şi necontrolată, gata de orice violenţă;
3. În bunurile lor, căci nu mai puteau nici cumpăra, nici lăsa prin testament, nici exploata pământurile lor[81].
Pentru foştii proprietari de sclavi se prevedea o despăgubire, dar în loc de trei milioane cât au solicitat ei, s-a acceptat să li se plătească doar puţin mai mult de un milion şi un sfert de lire sterline[82] şi acestea plătibile doar la Londra, ceea ce-i obliga pe fermieri să-şi negocieze drepturile în condiţii oneroase[83] cu pierderi între 18 – 30%.
În multe lucrări se afirmă că abolirea sclaviei a fost cauza „marelui Trek”. Această concluzie simplistă ar trebui reconsiderată, deoarece majoritatea proprietarilor de sclavi care au fost cei mai păgubiţi prin această măsură, au fost cei din vestul coloniei, în apropierea Capetown-ului, iar aceştia, în marea lor majoritate, au rămas pe loc. Emigrarea burilor spre Fish River se efectua lent, de mai bine de o sută de ani şi cum cei ce se stabileau pe aceste terenuri se ocupau cu creşterea animalelor, foarte puţini posedau sclavi; în schimb, măsurile restrictive şi vexatorii la care au fost supuşi timp de 20 de ani 
amintite mai sus şi la care se adaugă al şaselea Război Cafru din 1834-1835, în urma căruia sute de ferme au fost distruse şi pentru care, guvernul britanic ce le pretindea atâtea, nu le-a dat nimic în compensaţie, a determinat acest exod voluntar nemaiîntâlnit în istoria vreunui popor modern: 14.000 buri, aproximativ 21% din populaţia albă a coloniei să o părăsească în 10 ani, dintre care 2000 doar în septembrie 1837[84].
„Ceea ce ei voiau, era de a rămâne ei înşişi, de a se guverna ei înşişi, să-şi apere teritoriile în care erau stăpâni, principiile de viaţă pe care religia şi ereditatea le fixaseră în ei. A rămâne pe loc, însemna să se dezavueze”[85].
Piet Retief, acest Thomas Jefferson al Marelui Trek, înainte de a pleca, a publicat un manifest ce poate fi numit Declaraţia de independenţă a burilor, în care spunea: „Îngrijoraţi de a păstra stima fraţilor noştri, ţinem să declarăm că oriunde ne vom găsi, vom rămâne fideli principiului libertăţii”[86].
În septembrie 1834, trei expediţii au plecat în recunoaştere: prima spre nord-vest, de unde s-a întors descurajată de pământul arid descoperit; a doua a ajuns în viitorul Transvaal, iar a treia a ajuns tocmai în Natal, traversând zonele dens 
populate de negri[87].
În 1835 primele coloane de căruţe trase de boi, au trecut fluviul Orange, îndreptându-se spre est sub conducerea lui Louis Trigardt şi Hans van Rensburg. Eşecul lor nu i-a descurajat pe ceilalţi, care în decursul anilor următori au părăsit Colonia Capului în număr tot mai mare. Printr-o anevoioasă interpretare a Bibliei, această plecare le amintea de Exod şi căutarea unui pământ pe care să se poată instala, devenea căutarea Canaan-ului[88]. Burii ajunseseră să se identifice cu israeliţii din vremea lui Moise. Popor ales, ei trebuiau să rătăcească prin deşert înainte de a găsi pământul făgăduinţei. În această viziune mistică a destinului lor, Marea Britanie juca rolul Egiptului şi Babilonului, unde evreii fuseseră ţinuţi în robie. Chiar şi superioritatea rasei albe era dedusă din Biblie prin adaptarea la situaţia contemporană a unor psalmi în care era vorba de a transforma pe duşmanii Israelului în „cărători de apă şi tăietori de lemne pentru poporul ales”[89]. După ce burii conduşi de Andries Hendrik Potgieter i-au înfrânt pe matabelii lui Mzilikazi, alungându-i peste fluviul Limpopo în sudul actualului stat Zimbabwe, s-au unit cu cei veniţi împreună cu Piet Retief şi Gerrit Maritz şi, trecând munţii Drakensberg, au coborât în Natal. Aici, în timpul unei întrevederi cu regele zuluşilor Dingaan, pentru concesionarea unui teritoriu pe care să se stabilească, Piet Retief şi circa o sută de buri au fost masacraţi. Apoi, într-o noapte fără lună, la 17 februarie 1838 Dingaan i-a atacat pe burii ce aşteptau întoarcerea lui Retief şi a ucis 40 de bărbaţi, 56 de femei, 180 de copii şi 200 de servitori hotentoţi. După masacru, zuluşii lui Dingaan le-au furat 25.000 de vite[90].
Gerrit Maritz a reuşit să organizeze o rezistenţă, dar un alt comandant, Piet Uys este ucis împreună cu fiul său de 12 ani. Apoi, Andries Hendrik Potgieter cu grupul lui au plecat în Transvaal, în timp ce Maritz însuşi se îmbolnăveşte şi moare la 23 septembrie 1838.
Situaţia devenea catastrofală când a sosit Andries Pretorius, care a preluat comanda şi l-a atacat pe Dingaan la Blood River la 16 decembrie 1838, obligându-l să lase pe câmpul de luptă peste 3.000 de morţi, faţă de trei răniţi şi nici un mort în tabăra bură[91]. Dingaan s-a refugiat în ţinutul swazilor, unde va fi ucis trei ani mai târziu, iar Andries Pretorius a fondat oraşul Pietermaritzburg în amintirea lui Piet Retief şi Gerrit Maritz, acesta devenind capitala Republicii Bure Natal.
În decembrie 1839 englezii au fost obligaţi să evacueze Natalul, iar unsprezece luni mai târziu s-a constituit o uniune greu de definit între Natal şi Transvaal, păstrându-şi fiecare conducătorul său militar, Pretorius şi Potgieter.
Dacă burii ar fi urmat sfatul lui Potgieter, de a abandona Natalul şi de a se stabili la nord de Munţii Drakensberg, atunci, poate, ministrul Coloniilor de la Londra poate nu le-ar fi contestat independenţa[92]. Pentru Anglia, Africa de Sud nu avea altă importanţă decât ca o etapă pe ruta Indiilor. Iar a lăsa să se stabilească un stat străin pe malul Oceanului Indian şi să-l vadă căzut sub influenţa unei alte puteri europene, ar fi însemnat să compromită comunicaţiile metropolei cu o parte a posesiunilor sale coloniale[93]. Astfel, încă din decembrie 1841 guvernatorul Capului, Sir George Napier a decis să reocupe Natalul[94].
Deşi la 23 mai 1842 burii au învins trupele engleze la Cugella, o lună mai târziu sunt obligaţi să se retragă spre Pietermaritzburg, iar în anul următor Natalul a fost proclamat colonie britanică, obligându-i pe buri să reînceapă trek-ul, de data aceasta trecând Munţii Drakensberg în sens opus.
În 1844, Natalul va fi anexat la Colonia Capului, pentru ca în anul următor să redevină colonie de sine stătătoare. Actele sângeroase care au urmat furtului unei securi de către un indigen au făcut să izbucnească din nou războiul, de data aceasta între negrii şi englezi. În cursul acestui război al securii, cum a fost numit cel de-al şaptelea Război Cafru, triburile xhosa au avut la început avantajul, dar şefii lor au sfârşit prin a fi hăituiţi de către trupele britanice bine echipate şi au trebuit să se supună. În acelaşi timp, metropola şi-a manifestat dezaprobarea faţă de marile sacrificii băneşti făcute de către guvernatorii Sir Peregrine Maitland şi Sir Henry Pottinger, care au fost revocaţi unul după altul[95]şi la 1 decembrie 1847 a sosit la Capetown noul guvernator, Generalul-maior Sir Harry Smith.
Acesta, anexează teritoriul care va fi numit Cafreria Britanică şi încheie tratate cu griquaşii, o populaţie metisă formată din amestecul albilor cu hotentoţii şi care, înarmaţi cu puşti şi practicând un mod de viaţă asemănător cu al celor mai puţin civilizaţi europeni, nu voiau cu nici un preţ să fie asimilaţi sau dispersaţi. Sir Harry Smith a încheiat cu ei un tratat ce le garanta o oarecare independenţă într-un teritoriu greu de definit[96]. Apoi, pentru a reglementa relaţiile inter-rasiale din teritoriul dintre Orange şi Vaal, a proclamat suveranitatea engleză asupra acestui teritoriu ce a fost numit Orange River Sovereignty, la 2 februarie 1848.
Andries Pretorius, care mai fusese alungat şi din Natal, s-a ridicat la luptă, dar a fost înfrânt la Boomplaats în august 1848 şi obligat să se retragă în Transvaal, după ce pe capul lui s-a pus un premiu de 1.000£.
Dar peste patru ani, în timpul celui de-al Optulea Război Cafru, noul guvernator al Capului Generalul Sir George Cathcart, care-l înlocuise pe Sir Harry Smith, după ce a avut negocieri amicale cu Pretorius[97], a semnat Convenţia de la Sand River la 17 ianuarie 1852, prin care a recunoscut independenţa Transvaalului. Doi ani mai târziu, la 23 februarie 1854 Convenţia de la Bloemfontein, recunoştea independenţa Statului Liber Orange, cu o populaţie albă de 15.000 suflete şi câteva sute de mii de negri. În acelaşi timp, Transvaalul avea circa 25.000 de albi[98].
Astfel s-a ajuns la formarea în sudul Africii a celor două state independente ale burilor, ale căror teritorii în acea vreme, erau socotite de către Marea Britanie a fi fără vreo importanţă.
[1] Jean Alain Lesourd, La République d’Afrique du Sud, Paris, 1968, p.11
[2] Raymond Dart, n.4 feb.1893 la Toowong, Brisbane, Queensland, Australia, d. în nov. 1988. Arheolog sud-african, profesor de anatomie la Universitatea Witwatersrand din Johannesburg între 1922 – 1958.
[3] Robert Broom, n. 1866 în Scoţia, d.1951,medic, paleontolog şi arheolog sud-african
[4] E. Jefferson Murphy, Istoria civilizaţiei africane, Bucureşti, 1982, vol.I, p.p.18-19.
[5] Robert Lacour-Gayet, Histoire de l’Afrique du Sud, Fayard, Paris, 1970, p. 31.
[6] E. Jefferson Murphy, op. cit. , I, p.21.
[7] Freda Troup, South Africa – An historical introduction, Eyre Methuen, London, 1972, p.p. 12-13.
[8] E. Jefferson Murphy, op.cit., p.35
[9] Ibidem, p.p.35-36.
[10] Robert Lacour-Gayet, op.cit., p.p. 31-32.
[11] Freda Troup, op.cit.,p.13.
[12] azi Zimbabwe.
[13] Louis C.D. Joos, Scurtă istorie a Africii Negre, Editura Politică, Bucureşti, 1966, p.35.
[14] Jean Alain Lesourd, op.cit., p.12
[15] Freda Troup, op.cit.,p.32.
[16] Robert Lacour-Gayet, op.cit.p.38.
[17] La Grande Encyclopédie (G.E.), tome II, p.152.
[18] Freda Troup, op.cit., p.33.
[19] Robert Lacour-Gayet, op.cit., p.38.
[20] Ibidem, p.39.
[21] de exemplu: un cuţit pentru un bou!
[22] Paul Zumthor, Viaţa de toate zilele în Olanda în vremea lui Rembrandt, Editura Eminescu, Bucureşti, 1982, p.349.
[23] Jean Alain Lesourd, op. cit., p.12.
[24] G.E., IX., p.152
[25] Freda Troup, op. cit., p. 40
[26] Jean Alain Lesourd, op. cit., p.12
[27] Robert Lacour-Gayet, op.cit., p.43
[28] Paul Zumthor, op. cit., p.367.
[29] Jean Alain Lesourd, op. cit., p.p. 12-13.
[30] Ibidem, p.13
[31] G.E., IX, p. 152.
[32] Paul Zumthor, op. cit, p. 367.
[33] Robert Lacour-Gayet, op.cit., p.45.
[34] Din relaţiile mai întâi legitime, apoi nelegitime între olandezi şi hotentote, boşimane şi sclave negre sau malaeze, a apărut populaţia metişilor, astăzi în număr de peste 3.000.000 şi din rândul cărora griquaşii, metişi de limbă olandeză, au format la mijlocul secolului al XIX-lea două efemere republici independente, una sub conducerea lui Andriees şi Nicolaas Waterboer, iar cealaltă sub conducerea lui Adam Kok al III-lea.
[35] Robert Lacour-Gayet, op.cit., p.47.
[36] După alte surse s-a născut în Insula Mauriciu, unde tatăl său fusese numit comandant.
[37] G.E., IX., p.152.
[38] Robert Lacour-Gayet, op.cit., p.49.
[39] Ibidem
[40] Jean Alain Lesourd, op. cit., p. 14; Robert Lacour-Gayet, op.cit., p. 52
[41] Jean Alain Lesourd, op. cit., p. 14.
[42] Robert Lacour-Gayet, op.cit., p. 55.
[43] Ibidem.
[44]Ibidem.
[45] Ibidem, p.58
[46] Ibidem
[47] Ibidem, p.59
[48] E. Jefferson Murphy, op.cit., II, p.25.
[49] Ibidem, p.p. 59-61.
[50] Louis C.D.Joos, op.cit., p. 147
[51] Ibidem
[52] Ibidem, p.65
[53] Pierre André de Suffren de Saint Tropez, zis judecătorul (le bailli) de Suffren, marinar francez, născut la Saint Cannat, lângă Aix-en-Provence (1729 – 1788). Judecător în cadrul ordinului Cavalerilor de Malta, a luptat în timpul războiului din America şi a slujit în mod glorios în Indii împotriva englezilor. Amiral din 1784, a făcut parte din Francmasonerie începând cu 1786, în cadrul Lojii „L’Olimpique de la Parfaite Estime”.
[54] G.E., IX, p.152.
[55] Robert Lacour-Gayet, op.cit., p.65.
[56] Denumirea olandeză a Capetown-ului.
[57] Louis C.D.Joos, op.cit., p. 148; Wilhelm Grűtter, D.J. van Zyl, L’ Histoire de l’Afrique du Sud, Human & Rousseau, Le Cap, Pretoria, Johannesburg, 1982, p.p. 16-17.
[58] G.E., IX, p.153.
[59] Louis C.D.Joos, op.cit., p. 149.
[60] G.E., IX, p.153.
[61] Georges Hardy, La politque coloniale et la partage de la Terre aux XIX-e et XX-e siècle, Paris, 1937, p. 208.
[62] Jean Alain Lesourd, op. cit., p. 17.
[63] Wilhelm Grűtter, D.J. van Zyl, op. cit., p.19.
[64] Robert Lacour-Gayet, op.cit., p.71.
[65] Jean Alain Lesourd, op. cit., p. 17.
[66] Georges Hardy, op.cit., p. 208; Jean Alain Lesourd, op. cit., p. 17.
[67] Camil Mureşan, Imperiul Britanic, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p.p. 143-144.
[68] Detaşamentul, condus de locotenentul Rousseau era compus din patru soldaţi albi şi 12 hotentoţi, glonţul fatal fiind tras de unul dintre aceştia din urmă. (Wilhelm Grűtter, D.J. van Zyl, op. cit., p.20)
[69] Poultney Bigelow, Au pays des Boers, Paris, F. Juven Editeur, 1896, p.p. 227-235.
[70] Robert Lacour-Gayet, op.cit., p.91.
[71] Georges Hardy, op.cit., p.208.
[72] Endre Sik, Histoire de l’Afrique noire, I, Budapest – 1961, p. 207.
[73] F. York Powell, T.F. Tout, History of England, London, 1910, p. 1040
[74] Ibidem
[75] Robert Lacour-Gayet, op. cit., p.96.
[76] Endre Sik, op. cit., p.208.
[77] Robert Lacour-Gayet, op. cit., p.p. 108-109.
[78] Jean Alain Lesourd, op. cit., p.20
[79] Poultney Bigelow, op. cit., p.p. 235-236
[80] Jean Alain Lesourd, op. cit., p.20.
[81] Ibidem
[82] Camil Mureşan, op. cit., p.p. 206-207.
[83] Louis C.D. Joos, op. cit., p.150.
[84] Freda Troup, op. cit., p. 110.
[85] Robert Lacour-Gayet, op. cit., p.125
[86] Ibidem, p.p. 129-130.
[87] Ibidem.
[88] Jean Alain Lesourd, op. cit., p.21
[89] Louis C.D. Joos, op. cit., p.p. 150-151.
[90] Robert Lacour-Gayet, op. cit., p.p. 138-139.
[91] Louis C.D. Joos, op. cit., p. 151
[92] Robert Lacour-Gayet, op. cit., p. 144.
[93] Ibidem, p.p. 144-145.
[94] Ibidem, p. 119.
[95] G.E., IX, p.153.
[96] Robert Lacour-Gayet, op. cit., p. 149
[97] pe care-l graţiase
