An Infamous Past: E. M. Cioran and the Rise of Fascism in Romania
By Marta Petreu
Translated by Bogdan Aldea
(Ivan R. Dee, 332 pp., $30)
I.
In the aftermath of World War II, there was a great influx of refugees into the United States. Most came from countries where populations had been uprooted by the course of battle, or were escaping from a past that they were lucky to have survived. Some, however, were trying to put behind them a different kind of past--one in which they had collaborated with, or expressed sympathy for, the Axis powers that had been defeated. A notable case of this kind was that of Paul de Man, the distinguished professor of comparative literature at Yale University; another eminent instance was Mircea Eliade, the much-admired historian of religion who was chairman of the department of religion at the University of Chicago from 1957 until his death in 1986. Eliade had been a strong supporter of the Iron Guard movement, the Romanian equivalent of the Italian fascists and the German Nazis, but he attempted throughout his later career to conceal and deny his affiliation with its ideas and his service in the pro-Axis Romanian government of Marshal Ion Antonescu during the war.
Although Eliade's history has attracted little attention in the United States, he appears, under a fictitious name, in Saul Bellow's novel Ravelstein. It is well known that the character Ravelstein is a fictional portrait of the late Allan Bloom, a member of the faculty of the University of Chicago and the author of the best-selling book The Closing of the American Mind. Another professor at the university is a Romanian-born historian of religion, Radu Grielescu, with an even greater international reputation than that of Ravelstein, and obviously based on Eliade. The narrator of the novel, who may be roughly identified with the author, is married to a Romanian woman. (One of Bellow's wives was in fact a Romanian mathematician--in the novel she is an astronomer--and his earlier novel The Dean's December is set in Bucharest.) The couple are flatteringly cultivated by the highly civilized Grielescu, and a minor motif of the book is the futile protest of Ravelstein against what he correctly divines as the efforts of Grielescu to ingratiate himself with the narrator.
Both Ravelstein and the narrator are Jewish, and the former has gotten wind that Grielescu, during the 1930s and 1940s, had been a fervent intellectual spokesman for the ferociously anti-Semitic Iron Guard movement. Indeed, he had "denounced the Jewish syphilis that had infected the high civilization of the Balkans." During the war he had served the pro-fascist Romanian government in its embassies in England and Portugal; and he lived in fear that his previous Iron Guard affiliations and sympathies would become known. "Grielescu is using you," Ravelstein tells the narrator. "In his own country he was a fascist, and he needs you to cover this up here." The narrator admits that he had never posed a direct question about his past to Grielescu, but refuses to believe that he could ever have been a genuine Jew-hater.
This episode in Bellow's novel is cited in a recent French study, which has not yet appeared in English, titled Cioran, Eliade, Ionesco: L'oubli du fascisme, written by Alexandra Laignel-Lavastine, a historian of Eastern European history and culture. This revelatory book is an extremely erudite exploration of the careers of the three writers named in the title, based largely but far from exclusively on an analysis of the little-known (and, until fairly recently, mostly inaccessible) journalistic and periodical literature in Romanian of the 1930s and 1940s. All these men were natives of that relatively obscure and distant land, and all performed the astonishing feat of becoming world-famous figures.
Eliade's books on the history of religion elevated him to a commanding height in the field, and he attained fame as a novelist both in his own country and in France. E.M. Cioran was widely hailed for his brilliantly disillusioned reflections on history and culture, written first in Romanian and then in French, and he was praised as one of the greatest contemporary stylists in his adopted language. Eugène Ionesco pioneered the vogue of the theater of the absurd, and his comic but also symbolically tragic plays were performed everywhere; eventually he was elected to the Académie Française. All three had a past that they wished to hide (though Ionesco's concealments did not arise from any sympathy with the fascist tendency that the two others fervently championed). The aim of Laignel-Lavastine's book is to investigate the truth about this past so far as it can be ascertained from the surviving documents and the testimony of contemporaries. It has now been supplemented by the appearance in English of a work exclusively devoted to Cioran, An Infamous Past, by the Romanian scholar and poet Marta Petreu, which was originally published in 1999.
Laignel-Lavastine begins with a sweeping depiction of the political and cultural atmosphere of the late 1920s in Romania, the period during which the three men she deals with came to maturity. The ideological climate of the time was defined in a series of articles by the twenty-year-old Eliade called "A Spiritual Itinerary"--a work that quickly became the lodestar of the new generation and promoted the young Eliade to the position of its leader. Sweeping aside all the ideas of the past that had been destroyed in the carnage of World War I, Eliade wrote: "The myth of indefinite progress, the faith in the aptitude and power of science and technology to establish widespread peace and social justice, the primacy of rationalism and the prestige of agnosticism, all this has been shattered to pieces in every area in which it has been contested." This criticism of rationalism, materialism, and loss of religious faith was accompanied by praise of the "life-force," and of the most extreme irrational experiences, as providing the source of a new realm of values.
All three men attended the University of Bucharest, the center of Romania's cultural life, where they became acquainted and competed for attention in the animated discussions that took place in the cafés of the Calei Victorei, the main artery of the city. Every conversation there was a personal challenge, and in a volume of critical articles titled Non, Ionesco ironically depicts the various strategies employed to make an impression. A neophyte might imitate Cioran and speak "in response to everything or with complete irrelevance," or "in a trembling voice, in which the emotion and acute interior tension were expressed as the phrases interrupted each other, cite a passage from Unamuno or Berdyaev." Matters were not so intellectually effervescent, however, for others in the university, especially those of Jewish origin.
Of primary importance in this context is the endemic anti-Semitism of Romanian culture, which has deep historic roots. Encouraged by the rise of Nazism during the 1930s, the indigenous anti-Semitism of the Iron Guard made life for Jewish students at the university a continual torment. They were assigned special seats, continually insulted verbally, and assaulted physically. Often it was necessary for police to be called in to protect them as they left the lecture halls. There is a moving passage in a novel from 1934 by Mihail Sebastian, also a playwright and for a time a member of Eliade's inner circle, in which the obviously autobiographical main character, who has been slapped in the face, remonstrates with himself: "Tell yourself that you are the son of a nation of martyrs ... dash your head against the walls, but if you wish to be able to look yourself in the face, if you don't wish to die of shame, do not weep."
The reigning academic figure at the university, or at least the figure who exercised the most influence on the writers we are concerned with, was a philosopher named Nae Ionescu. He possessed a doctorate in philosophy from the University of Munich, and he was a charismatic orator capable of producing an almost hypnotic influence in his lectures to packed auditoriums. Depicted by Laignel-Lavastine as more or less an intellectual charlatan whose brilliant performances were cribbed and plagiarized from German philosophical sources, Ionescu nonetheless succeeded in obtaining an indelible grip on the finest minds of the younger generation. His lectures, according to Cioran, were only half prepared, so that "we were present face to face with the working out of his thought. He communicated this effort to us, the tension working in a reciprocal manner.... Such professors are rare."
What did students absorb from the teachings of this spellbinding professor? He traced the crisis of modern man, which culminated for him in the emergence of the ideology of democracy, to the fusion of the philosophical subjectivism of Descartes with the mathematical method and scientific uniformization imposed by the Renaissance. To this individualist perspective he opposed that of the submission of the individual to the national collectivity--not the legal nation, but the organic one, the community of blood and spirit, which was, according to him, the only living and creative reality. Up to 1933, such proto-fascist ideas, which formed the common coin of a good deal of the German philosophy of the time, were not given any political application by Ionescu, who had been in favor of the restoration of King Carol II in 1930. But in 1933 he went to Germany and was much impressed by Hitler's rise to power. On his return he protested, along with Eliade, the ban issued against the Iron Guard, one of whose members had recently assassinated the liberal prime minister. It was in 1933 that the philosopher also made personal contact for the first time with C.Z. Codreanu, the founder and leader of the Iron Guard, and apparently a powerfully impressive personality.
The Iron Guard was as vicious and brutal as other fascist formations--perhaps even more than some when it came to murderous violence against the Jews--but it differed from the others by containing, along with a strong nationalistic component, a religious one as well. It combined, according to Laignel-Lavastine, "the Führerprinzip [the cult of the Leader] with the Christian prototype of the apostle and the Balkan model of the haidouks, those who meted out justice on the highways, a type of Robin Hood of the Carpathians." Each member of the Iron Guard was supposed to submit himself to a discipline that would transform his character, and--at least in theory--the movement was closer to some sort of religious sect than to a customary political formation. This made it much simpler in later years for Eliade, in his extremely untrustworthy memoirs, to sanitize his close association with the Iron Guard by describing it as "having the structure and vocation of a mystical sect rather than of a political movement." In fact, the organization offered candidates for all the elections and participated in all the political campaigns. Still, as late as 1980, Eliade stressed the religious component of its ideology, which glorified terrorism and assassination as examples of personal self-sacrifice. The Iron Guard, he wrote, was "the sole Romanian political movement that took seriously Christianity and the church."
II.
After sketching in this background, Laignel-Lavastine moves on to follow the careers of her three protagonists during this period. Cioran was born of a clerical family in what had been part of the Austro-Hungarian Empire, and as a lycée student was one of the few who took advantage of the well-stocked German library. As his notebooks show, he imbibed the very best of both old and new German philosophy, as well as Russians such as Dostoevsky and Shestov. In 1933, at the age of twenty-two, he began to publish articles in the anti-Semitic weekly Vremea, in which Eliade also regularly appeared. Cioran's contributions were distinguished by an extreme cultural and ethical pessimism derived from Schopenhauer, as well as by an anti-rationalism absorbed from Nietzsche, Simmel, and Scheler. Petreu stresses the influence of Spengler, to whose thoughts on the decline of the West, she argues, Cioran remained indebted all his life. His writings were also characterized by an anguished concern over the status of Romania on the world scene. By what means could his country succeed in raising itself above the mediocrity in which it seemed to stagnate? How could it "emerge from a thousand years of sub-historical vegetative life," as he wrote in 1936?
Like other students of Nae Ionescu, Cioran had begun to sympathize with the Iron Guard without accepting some of its ideological presuppositions; and he always refused to affiliate completely with a political movement. But a decisive moment in his life was a Humboldt fellowship to Germany in 1933, where he lived until the summer of 1935. He was tremendously impressed by the new dynamism that Hitler had imparted to German life, and compared it sadly to the inertia at home. "To tell the truth," he wrote to a friend shortly after arriving, "there are things here that please me, and I am convinced that a dictatorial regime would succeed in conquering our native morass." He admired Hitler more and more as time went on, and he expresses such admiration in no uncertain terms in the articles that he sent back for his Romanian readers. "There is no contemporary political figure," he wrote, "for whom I feel a greater sympathy and admiration than for Hitler," who had succeeded in infusing "a messianic inspiration to a domain of values that democratic rationalism had rendered banal and trivial." Along with many others, he attended the popular courses of the philosopher Ludwig Klages, an anti-Semitic Nazi sympathizer, whom he compared to Ionescu, and placed on the same level as Heidegger. (Klages wrote a huge three-volume work to demonstrate that reason had always been a dissolving and corrupting force in human life.)
On returning home, Cioran performed his obligatory military service in the army, and then, starting in 1936, taught philosophy for a year in a lycée. During these years he published three books, two on religion and the third--the most scandalously provocative work that ever came from his pen--titled The Transfiguration of Romania. Here he raises the problem of the integration of minorities, and not only defends Romanian xenophobia but also attempts to develop a rigorously systematic and historical anti-Semitic argument to prove that the Jews are inassimilable. "The feeling of animosity toward strangers," he declares, "is so characteristic of Romanian national sentiment that the two are forever indissoluble.... We have lived for a thousand years under their domination [that of strangers], and not to hate them, not to get them out of the way, would be proof of a lack of national instinct."
As for the Jews, Cioran writes that "every time that a people becomes conscious of itself, it fatally enters into conflict with the Jews." One can learn to live with other minorities, such as the Hungarians and the Saxon Germans, but this is impossible with the Jews "by reason of the particular structure of their mentality and of their inherent political orientations." Cioran repeats the usual litany of anti-Semitic charges, but attempts to give them a logic and consistency they would not otherwise possess, linking them to essential characteristics of the Jewish mentality. (His book was written after Hitler had passed the Nuremberg laws in Germany.)
Most of Petreu's book is devoted to a very thorough and quite critical analysis of this work, the only purely political tract that Cioran ever produced. His anti-Semitism and xenophobia were commonplace in Romanian thought, but Petreu views his political ideas as quite independent in the context of a period dominated by a conflict between "occidentalism" and "autochthony" (a reliance on native traditions). Cioran rejected both: neither a capitalist transformation along European democratic lines nor a re-affirmation of the national values embodied in rural life met with his approval.
Instead, he was in favor of increased industrialization and expressed considerable admiration for Lenin and the Russian Revolution, though of course abhorring its materialist ideology. Moreover, the transformation of Romania could only be nationalist, and it was here that he coincided with the Iron Guard, proclaiming in 1937 his confidence in the group's "heroism which begins in brutality and ends in sacrifice." He met Codreanu several times, but wrote to Eliade in 1935 that "no political doctrine receives my ultimate approval." Cioran left Romania again in 1937, having applied for a study grant to Spain, the land of Unamuno. But the civil war made that impossible, and so he spent three years in France instead.
III.
Eliade, as already noted, found no difficulty at all in accepting the ideology of the Iron Guard, which he viewed in the light of his own preoccupation with religion and spirituality. The difference between him and Cioran, whose book The Transfiguration of Romania Eliade prepared for the press as a service to his friend, is clearly illustrated in a letter in which Eliade is full of praise for the section on the Jews and other minorities, but objects to Cioran's contemptuous remarks about the Romanian village as containing nothing but "a biological reserve." For Eliade, it was the source of national-religious values that had existed for centuries--and were again being revived by the Iron Guard. In a series of more than fifty articles between 1934 and 1938, he praised "the Captain," as Codreanu was called, for inspiring such a movement and urged young intellectuals to join the cause. "The significance of the revolution advanced by Corneliu Codreanu is so profoundly mystical," he declared, "that its success would designate the victory of the Christian spirit in Europe."
Eliade's adhesion to the cause, however, was by no means instantaneous. It was only in December 1935 that he decided that "the primacy of the spiritual does not imply the refusal of action." In 1936 he began openly to support the Iron Guard; but his aim was "to provide its ideology with a more solid philosophical foundation." One is reminded of Heidegger's attempt to provide Hitlerism with what the philosopher considered a worthier intellectual grounding. Eliade carries on a continual battle against the ideas of the Enlightenment and traces the degeneration of Romania to its attempt to adopt such alien notions: "Being a foreign importation, the democratic regime concerns itself with matters that are not specifically Romanian--abstractions like the rights of man, the rights of minorities, and the liberty of conscience." Far better a dictatorship like that of Mussolini, which is always preferable to a democracy because, if the latter goes to pieces, it will "inevitably slide toward the left" and thus toward communism.
An important event of these years for Eliade was the return of the coffins of two of his friends, both prominent Iron Guardists, killed fighting for Franco in the Spanish Civil War. A huge semiofficial demonstration was organized to honor their remains, and Eliade wrote three articles, one published in the journal of the Iron Guard itself, to consecrate the glory of their sacrifice. As usual, he endows this event with his own pseudo-religious aura. "The voluntary death of Ion Mota and Vasile Marin," he wrote, "has a mystic significance: the sacrifice for Christianity." By this time he had become an active partisan of the Iron Guard; and when the Guard fell out of favor with the government in 1938, leading to the arrest of Codreanu and several hundred of his most prominent followers, Mircea Eliade was among them.
The conditions of their detention in a camp, once an agricultural school, were far from onerous, and courses were organized by Ionescu and Eliade, who also managed to write a novel there, called Marriage in Heaven . His wife's uncle was a general close to King Carol II, and since Eliade suffered from a tubercular condition, he was soon allowed to move to a mountain village and returned home early in December. Later that month Codreanu was killed, presumably while attempting to escape, and the Iron Guard movement was sternly repressed. Eliade had lost his university post, but he confided to Cioran that he "regretted nothing," and he wrote a play, Iphigenia, that exalted the ideas of sacrifice and death for one's country in words literally reproducing those he had used about the two Iron Guardists who had sacrificed themselves for Franco.
Life for Eliade in his native land was becoming difficult, and his correspondence reveals that he was seeking to go elsewhere. He made efforts in the direction of the United States and France with no success, and finally had to settle for a post as cultural attaché in London before Romania entered the war against the Allies. The English were quite well informed about his past, and classified him as "the most Nazified member of the legation," possibly a spy for Germany. When he was transferred to Portugal, there was some discussion as to whether he should be allowed to leave the country, and he was filled with indignation at being stripped and searched before his departure. He spent four years in Lisbon, where the dictatorship of Salazar, which he called "a Christian form of totalitarianism," was much closer to his political tastes than anything he could find elsewhere. While performing his tasks in the embassy, he also wrote a hagiographical but scholarly biography of Salazar, who deigned, much to his delight, to grant him an audience, and then entrusted him with a message to deliver to General Antonescu. Eliade's trip to Bucharest in July 1942 was the last time he was to see his native land.
IV.
The third member of the trio was Eugène Ionesco, and the jacket of Laignel-Lavastine's book contains a photograph taken in 1977 in Paris at the charming and peaceful little Place Furstenberg, just a few steps away from the swarming crowd at St.-Germain-des-Près. The picture captures the three exiles talking together in the friendliest fashion, and has aroused a good deal of criticism, because it would appear that all three were guilty in a similar fashion of the " oubli du fascisme," the forgetfulness about fascism, indicated by the book's title. The text makes clear, however, that Ionesco's politics had always been fiercely hostile to the fascist temptation. Indeed, his famous play Rhinoceros (1959) is based on his horrified fascination with what he saw taking place as the members of his generation each yielded to the fascist spell.
The play depicts a small provincial village where the inhabitants gradually become transformed into rhinoceroses that destroy everything in their path. Ionesco's journal records the process by which, as he wrote, "I saw how my brothers, my friends, gradually became strangers. I felt a new spirit germinating within them; how a new personality was substituted for theirs." These new personalities were those of "the ideologists and semi-intellectuals" who mutated into "rhinoceroses"; a character called "the Logician" in the play, presumably based on Nae Ionescu, precipitates this transformation.
But Ionesco, too, possessed a past that he wished to keep hidden, though it was relatively anodyne compared with that of the other two. For one thing, there was the question of his family. Ionesco's father was a Romanian lawyer with a French doctorate, and his mother was presumably French. But there appears to be some question about her origins: she may not have been a French citizen at all, and was probably of Jewish ancestry. None of this is mentioned in Ionesco's autobiographical writings; but he spoke of his mother to Mihail Sebastian, whose friendship, unlike that of all the others, he continued to cultivate, and who comments that "I had long known that his mother was Jewish from hearsay." This conversation occurred in 1941, just fifteen days after an Iron Guardist pogrom, horrifying in its slaughter, had taken place in Bucharest.
Ionesco taught French literature at the University of Bucharest, and became well known in the 1930s when his book Non was given a prestigious literary award. In it, he scathingly attacked the eminences of Romanian literature for their "ethno-linguistic nationalism and historicism." Meanwhile, he was keeping a journal that nourished much of his later work, in which we see him rejecting the collectivisms both of fascism and communism. In 1938 he received a grant to study in Paris from the director of the French Cultural Institute who, a few months earlier, had given one to Cioran; but though the two lived in the same section of Paris and had common Romanian friends, they carefully avoided each other's company.
At this time Ionesco was much influenced by Emmanuel Mounier, the founder of the journal Esprit, and a liberal Catholic who attempted to steer a middle course between left and right and fathered a doctrine known as "personalism." It was anti-capitalist and highly critical of the weaknesses of liberal democracy, but it also stressed the importance of preserving the rights of the individual personality not as a political entity, but as a moral-spiritual one. Mounier has been sharply criticized for having contributed to the undermining of the respect for democracy that marked the prewar years in France; but what impressed Ionesco was his emphasis on safeguarding the moral responsibility of the individual. Both Cioran and Ionesco sent home articles describing their impressions of Paris: the former depicted the city and France itself as "a nation fatigued and worn-out, at the twilight of its history," while the latter spoke of them as "the ultimate refuge of humanity."
After the outbreak of the war in September 1939, Ionesco decided to return to Romania--a decision he bitterly regretted. He remained there until the summer of 1942, desperately trying to leave again without success. During this period the Romanian government was taken over by General Antonescu, who for five months shared power with the Iron Guard. They instituted a reign of terror "of an indescribable savagery," particularly against the Jews, but also massacring other opponents and kidnapping former members of the government and prominent intellectuals to be executed. Antonescu, disturbed by the chaos, finally suppressed the Iron Guard with the help of German troops. Meanwhile new laws against the Jews were added to those already in existence, and applied to "converts" of the past and present as well as those clinging to their faith; all were excluded from teaching, as well as from any other professional office or occupation, except those with special permission from the head of state. Ionesco became frantic, as his notebooks reveal; and after several futile efforts to obtain passports and visas, he appealed to friends in several ministries for help. As a last resort, they arranged for him to become press attaché at the Romanian embassy in Vichy (France by this time had been defeated). As he put it, "I am like an escaped prisoner who flees in the uniform of the jailer."
This is the second part of his Romanian past that Ionesco kept concealed: these Vichy years are never mentioned in his autobiographical writings. A full account of them is given in Laignel-Lavastine's book, using the documents now available from his dossier in the Ministry of Foreign Affairs in Bucharest and references in his letters of the time. It is quite clear, to cite the text, that this "was a strategy of survival"; and though he hated every moment of his duties, he performed them conscientiously enough to receive a promotion to cultural secretary in the spring of 1943.
Much of his time was given to encouraging the translation and publication of Romanian writers, and to maneuvering among French journals in the complicated maze created by the collaborationist, semi-collaborationist, and purely literary publications. Ionesco carefully avoided the first and preferred those that attempted to preserve a literary autonomy, even if it was necessarily limited. He also secretly employed as a translator, using a pseudonym, a Romanian-Jewish poet whose works had been illustrated by Brancusi and Victor Brauner. Very far from being lenient toward her subjects, Laignel-Lavastine does not omit other duties performed by Ionesco that might be considered "compromising"; but she concludes that his record is "in general quite honorable." Still, those were years that he wished to forget.
V.
Cioran was also in Paris at the outbreak of the war and decided to return to Bucharest in the autumn of 1940, though he, too, eliminated these months from accounts of his life. The reason is quite simple: he arrived when the Iron Guard had practically taken over the government; and on the very day that it was committing the atrocities already mentioned, he spoke on the radio with ecstatic praise for the "Legion" (as the movement was also called). "Codreanu," he said, had "instilled honor in a nation of slaves; he has given a sense of pride to a spineless herd." He also published several articles along the same lines and, preparing his return to France, obtained an appointment as cultural attaché to the Romanian embassy in Vichy. Cioran took up his new post in March 1941, but broke all records for the brevity of his service, which lasted only two and a half months. Meanwhile, he managed once again to obtain a study grant with the help of his former benefactor, now at the Collège de France, and returned to live and write in occupied Paris.
During these years, he spent a good deal of time with another ex-Romanian intellectual of Jewish origin, Benjamin Fondane (actually Vecsler), who had become a fairly well-known literary critic and poet through his works in French. In a letter to his parents in 1946, cited by Petreu, Cioran writes that "[Fondane] proved to be more gentle and more generous than all my 'Christian' friends taken together.... In the long run, all ideas are absurd and false; only the people are there, regardless of their origin or religion." When Fondane was finally denounced and arrested, Cioran went with Jean Paulhan to plead for his release. Surprisingly enough, they were successful in his case; but Fondane refused to leave without his sister, who had also been taken into custody, and they both perished in Auschwitz.
There can be little doubt that, as Laignel-Lavastine notes, "the arrest of Fondane shook Cioran profoundly," and left an indelible impression on his ideas and his values. He later wrote an admiring essay about his friend, and in addition helped Fondane's wife to re-edit his works after the war as well as to complete an important unfinished book on Baudelaire. He also wrote an article asking that Fondane's name be included among those deported writers whose names were inscribed in the Pantheon. Laignel-Lavastine criticizes him for having called Fondane "Moldavian" rather than Jewish (as if this were not understood), and because other phrases might be interpreted as containing traces of his own previous anti-Semitism. But actions, such as his intervention for his friend's release, speak louder even than such words; and this is not the only instance in which suspicion is cast on any genuine transformation of sentiment in Cioran.
No such problem arises with Eliade, because no transformation of any kind took place. Quite the contrary. Eliade kept a notebook throughout the war that is now deposited in the University of Chicago library, and which, since it was never intended for publication, he did not undertake to revise so as to blur and distort his opinions and actions. It is an astonishing document, revealing a self-adulation merging on megalomania and a fervent commitment to the triumph of Hitler, Mussolini, and Antonescu over the "Anglo-Bolsheviks." Comparing himself with Goethe, whose genius he admired, Eliade concludes: "My intellectual horizons are vaster." Despite the consolation of such reflections, he was terribly depressed by the course of the war. After the defeat of the Germans and their Romanian allies at Stalingrad (which he called "a tragedy"), followed by the invasion of North Africa and the British victory over Rommel, Eliade was upset to such an extent that he notes: "Insomnias, nightmares, depression."
For him, the triumph of the Allies meant "the abandonment of Europe to the Asiatic hordes." Even though Jews were being slaughtered right and left in his homeland, not to mention elsewhere--and Eliade's diplomatic position kept him perfectly well informed--not a word about any such events appears in his pages. As the handwriting on the wall became more and more legible, he resolved not to return home, but to take another tack. "I have decided to 'penetrate' Europe more deeply and with more determination than I have done until now," he writes. Several months later, he sees himself operating as "a Trojan horse within the scientific arena," whose aim was "scientifically to validate the metaphysical significance of prehistoric life." This is exactly how he behaved after Antonescu was overthrown and he was discharged from his position at the Romanian embassy. He had influential scholarly connections in Paris, particularly the cultural historian Georges Dumézil, and he used this influence as well as others to obtain temporary teaching appointments. He had begun to write his Treatise on the History of Religions in 1944 and his influential The Myth of the Eternal Return a year later; both appeared in French in the immediate postwar years, and launched Eliade on his way to international fame and a permanent post in Chicago.
VI.
The great value of Laignel-Lavastine's book is her thorough investigation of the Romanian background, and in a much larger framework than the one provided by Petreu. The chapters devoted to the postwar years of her three protagonists, though of great interest in themselves and barely touched on by Petreu, deal with more familiar and easily accessible material. A good deal of criticism has been leveled against her book, but none, to my knowledge, has really undermined the factual basis of her indictment, even though she may be faulted on matters of detail.
A different question arises when she discusses the issue of whether Eliade and Cioran ever underwent any sort of "true transformation" of their earlier views, or only engaged "in a secret game of projections, calculations, and concealments." This involves matters of interpretation on which opinions may differ. Such a question, as she concedes, applies only "very weakly" to Ionesco, who was more a victim of circumstances than of any ideological commitment he had reason to regret. In later years the picture on the book jacket of the three men engaged in friendly conversation could create a wrong impression, even though it approximates at least a modicum of the truth of what became their relation.
In the immediate postwar years, many of the Romanian intellectuals in Paris (not all, to be sure) clustered around Eliade, whose hotel room became "one of the principal rendezvous of the exile." Ionesco showed up at such gatherings, as he told a friend, only in order "to escape from [his] undermining solitude," while at the same time declaiming against this group as "an affair of Legionnaires [Iron Guardists] who have not repented." Moreover, aside from the need to overcome the "painful isolation" that he felt, the Romanian political situation had changed entirely, and he now found himself more or less partially in agreement with his ancient enemies. A communist government had taken over Romania in 1947, and Ionesco could join the others in deploring this imposition of the collectivism--of the right or the left--that he had always abhorred.
All through his later life he actively supported democratic causes, affixing his name to petitions to support the Prague Spring, the Afghan resistance against Russia, and the right of Soviet Jews to emigrate, and joining movements such as Amnesty International. He was tireless in his support of Israel, thus bucking a strong current of French gauchiste opinion. He joined Arthur Koestler, Leszek Kolakowski, and Czeslaw Milosz, among others, in his anti-communism. He is depicted as thus "sliding to the right," but doing so in defense of the values in which he had always believed: the liberty of man, humanism. As more or less of a gauchiste herself, however, Laignel-Lavastine cannot resist a dig at "the rather reactionary side of the old academician, which sometimes brings on a smile or a reaction of annoyance" when "his anti-communism becomes in the end a little ridiculous." This is a nasty thrust that does her little credit.
Eliade's remarkable career illustrates his skill and success at playing "the secret game of projections, concealments and calculations." Reference already has been made to the falsification of the memoirs and journals that is illustrated all through the volume; but his Iron Guard past nonetheless caught up with him from time to time. His application for appointment to the French Center for Scientific Research, though sponsored by a formidable array of prominent scholars, was turned down because a renowned medieval historian of Romanian origin wrote a detailed letter about his early commitments. Similarly, safely installed in Chicago in 1973, Eliade was invited for a lecture in Israel by Gershom Scholem, whom he had met at colloquiums in Ascona, Switzerland, initially sponsored by Jung (whose political past is also very suspect). In 1972 a small Israeli journal of the Romanian emigration had published an article revealing part of Eliade's connection with the Iron Guard, but without citing any written sources. Scholem was troubled, but Eliade wrote a letter piling lie upon lie, indignantly denying that he had ever published a line in praise of the Iron Guard and relying on the inaccessibility of the Romanian material at that time.
The invitation to Hebrew University was withdrawn, though Scholem, presumably incapable of believing in such duplicity, urged Eliade to visit him personally and offered to arrange an interview with the author of the article to clear up matters of disagreement. But Eliade prudently cancelled the trip, and never visited Israel then or later. Part of Eliade's strategy was to cultivate friendships with prominent Jewish scholars and intellectuals, as Ravelstein/Bloom had rightly charged. Saul Bellow spoke at his funeral in 1986. His novel indicates that he may have had some regrets at having done so.
Nothing blatantly anti-Semitic can be found in Eliade's postwar writings, but the prejudice is transposed into a much more scholarly key in his theory of religion. One of the cornerstones of his doctrine was that archaic man lived in a world of cyclical time, whose recurrences were marked by festivals of one kind or another in which "sacred time," the time of religious experience, was re-created. The modern world has largely lost this ability to relive "sacred time" because the Hebrews (as Eliade now calls them) broke with the cyclical time of "the eternal return" by linking God with linear time. "The Hebrews," he writes, "were the first to discover the significance of history as the epiphany of God," and this discovery of history ultimately led to all the ills of the modern world. Daniel Dubuisson, a French analyst of Eliade's views on mythology, concludes that this summary notion of history "especially invents a new accusation against the Jews, that of an ontological crime, a capital crime and without doubt unpardonable." Eliade thus remained true to himself in this erudite disguise during his later years, when his worldwide fame reached its apogee and his death was mourned with sanctimonious reverence.
The most complicated case of all was Cioran, whose later writings are shot through with passages that may be read as implicit expressions of regret for his earlier convictions, but who never seemed able to repudiate them publicly. He was much more forthright in his correspondence and in private conversation. In a letter to a friend, Cioran declared in 1971 that "when I contemplate certain of my past infatuations, I am brought up short: I don't understand. What madness!" This would certainly seem to indicate their rejection on his part. In conversation with the author of a book about the commandant of Auschwitz, he said: "What Germany did amounts to a damnation of mankind."
There can be no question that, unlike Eliade, the issue of his previous fascism and anti-Semitism tormented the complicated, involuted, self-questioning Cioran, whose thought was always directed toward undermining all of mankind's certainties, including his own. The analysis of the postwar Cioran given here is the most complex and controversial in Laignel-Lavastine's book. He is depicted as both evading any overt responsibility for his past and also, "unlike Eliade," weighed down by feelings "inseparable from a desire for expiation and a sense of diffuse guilt ... [an] 'oppressive sensation' with which he admits sometimes awakening in the morning, 'as if I bore the weight of a thousand crimes.'"
As in the case of Eliade, Cioran's past sometimes came back to haunt him. Paul Celan, the great German poet of Romanian origin whose parents died in a Romanian camp and who had himself been deported to a labor camp, was also living in Paris and translated one of Cioran's works, Précis de décomposition (A Short History of Decay), into German in 1953. The two saw each other from time to time, and Cioran came to the poet's aid when Celan was fighting off accusations of plagiarism. Yet when a Romanian critic on his way through Paris laid out the particulars of Cioran's past, Celan refused to have anything more to do with him. Despite this break, Cioran was deeply disturbed when he heard of the poet's suicide. It is suggested that this relationship with a Jewish writer may also have been meant as the same sort of "cover" that Eliade exploited so successfully; but there is nothing to support such a suspicion except that, when Cioran was once asked whether he knew Céline, he mentioned Celan instead. One has the feeling here that, despite her own evident intention to be as fair as possible in stressing Cioran's "ambivalence," Laignel-Lavastine is pushing matters too far.
The same problem arises when she comes to Cioran's attitude toward the Jews. When, for example, a new edition of his most anti-Semitic book, The Transfiguration of Romania, was published in Romania, he insisted that the chapter on the Jews be eliminated, along with a number of remarks about them scattered through the text: "I completely renounce a very large part [of the book] which stems from the prejudices of the past, and I consider as inadmissible certain remarks about the Jews," he wrote to a friend. Nothing could be more explicit. Even more, in one of his later French books he included a section on the Jews called "Un peuple de solitaires" ("A Solitary People") that was hailed as philo-Semitic. But Laignel-Lavastine believes this to be an illusion, because on comparing this text with what Cioran had written years ago, she finds that the image now given of the Jewish people and their history is much the same as that provided earlier--except that what had been evaluated negatively in the past is now given a glowingly positive spin. Moreover, Cioran continually identifies his own situation with that of the Jews, writing that "their drama [that of the Jews] is mine." In 1970 he mused that "I lacked an essential condition fully to realize myself: to be Jewish."
This obsessive self-identification with the Jews is interpreted as "the reversed expression of the same psycho-pathological phenomenon" that had earlier led to Cioran's worst excesses. Perhaps so; but to glorify the Jews instead of vilifying them surely indicates some sort of change. Also, the objection is made that while Cioran often expresses regret about his errors of the past, he never does so except in general terms, without attempting to explain why they are now rejected. For Laignel-Lavastine, Cioran's tantalizingly ambiguous relation to his past is hardly a genuine attempt to come to terms with the practical consequences of the ideas he once espoused and still, on occasion, seemed to toy with in a rhetorically half-amused fashion. She wonders whether, as was the case with Eliade, he was merely "translating into an acceptable language ideological motifs and attitudes [that are] ideologically disqualified in the West." Petreu is much more affirmative on this issue, and cites someone who visited Cioran during his last days, when he was suffering from Alzheimer's disease: "From his hospital bed, desperately trying to overcome the symptoms of his disease, Cioran stumblingly told his guest: 'I ... am not ... an ... anti- ... Semite.'"
Let me add my personal testimony at this point. During my years in Paris I met Cioran and saw him on a number of occasions, and we had a good many conversations (particularly but not exclusively about Russian literature, in which he took a passionate interest). Whatever the twists and turns of his troubled conscience, the brilliantly sardonic, self-mocking, and fascinating personality that I knew could not have been a conscious manipulator who would set out deliberately to deceive.
If there is a general criticism to be made of Laignel-Lavastine's excellent book, it is that Cioran is pursued too relentlessly, perhaps in an effort to counteract his devoted admirers in France and elsewhere--the late Susan Sontag, for example, who introduced him to the United States. A lack of knowledge of the Romanian background allowed him to be seen innocently and too exclusively in the light of his soaring philosophical speculations. But if these are now shadowed by the political commitments that he himself later found incomprehensible, the reliable evidence of his genuine struggle to cope with his past deserves more sympathy. In Cioran's case, compassion is not the enemy of truth.
Joseph Frank is professor emeritus of comparative literature and Slavic languages and literature at Stanford University and the author, most recently, of Dostoevsky: The Mantle of the Prophet (Princeton University Press).
Monday, January 15, 2007
Wednesday, January 3, 2007
Cine isi aduce aminte de...
....teatru radiofonic, Iosif Sava, Noapte buna copii, Unda vesela, Cine stie, cistiga, ziarul "Urzica", revista Secolul XX, revista "Magazin istoric", covrigi cu iaurt, "Dialog la distanta",Alexandru Stark, "Metronom" -Chiriac,la Europa libera, radio Luxemburg, Timur si baietii lui, "Los Paraguayos" in turneu, magnetofonul Tesla, ceaiurile cu lumina stinsa si Pink Floyd, snitel la pachet in drum spre tabara, cordeluta, numar si uniforma, studentii de la arhitectura pictând icoane pe geamurile la "Ion Mincu" in iarna lui '68, portocale în foita Jaffa(?) remaiem ciorapi, Carpati fara filtru, formatia Mondial, sedintele de exmatriculare ale celor care plecau cu parintii in Israel si Germania, formularele mari, formularele mici, balul de la Arhitectura, Liviu Ciulei,Tiriac si Nastase, manusile cu virfurile taiate sa poti tine Rotringul in mina cind desenezi in atelier la Mincu, Festivalul de Jazz de la Sibiu si J. Raducanu,
"Ambasadorii prieteniei" corurile americane, "Macarale, râd in soare argintii", prietenii plecind in Israel, Ricky Dandel, greva de la Brasov('88??), au intrat rusii in Cehoslovacia, unt, faina, piine zahar si ulei pe cartela, oua rosii cu matza, pantaloni "supraelastic", coteleapelordunarii, "tacimuri", salam cu soia,cafea cu naut, imbracat "din pachet', schlafensiedeutch", vama-veche, blatul pe tren de la Razboieni, auto-stop, colectia romanului de 5 lei(?) Seder la sinagoga de pe strada Scolii, cantonamentele echipei de volei, incalzit apa pe resou, nu poti lua premiul unu cu asa un nume dar trebuie sa stii, asa neoficial ca esti cea mai cea, Tanta si Costel, Zizi Serban,studentii din Vietnam, make love no war, repartitia la tara, gluvilact la de 5 ori pretul, Radu Vulpescu, subtextele "Elisabeta I " la Bulandra, Marin Moraru si Toma Caragiu, sopirlita libera, Miriam Raducanu, Ioan Grigorescu.... ... ceaun din fonta, cravata de pionier,
borcanele bortoase cu bomboane sticloase de toate culorile, halvitza, ciubuc, sirop de 50 de bani, casata de la cofetaria 'din centru', statuia lui Vasile Roaita, sosete trei-sferturi cu pompoane, fuste din tergal, penare din lemn, costume de baie crosetate de mina, evantai din pene de strut, tigari Marasesti, hirtie albastra de invelit caietele, par pe moatze, fier de calcat cu carbuni incinsi, plutele de pe Bistrita, aparatele de radio cit dulapul, bentitza alba reglementara, uniformele scolare, bleumarin cu guleras alb, tocul cu penitza, saniile trase de cai, galosii, butoiul in care se aduna apa de ploaie pentru spalat parul, Wundertopf, dunga dintre peretii camerei si tavan, indopatul gistilor, jocul cu cercul, bocitoarele la cimitir, fragi cu smintina, fetele care, in lipsa fardului, isi ciupeau obrajii 'sa-si faca bujori', portocala anuala adusa de Mos Gerila, evreii 'cu actele depuse' n-au voie sa intre la facultate, televiziunea alb-negru,
farfuriile din portelan vechi legate cu sirma, dopurile din cocean, acul de remaiat ciorapi, unt in frunza de brusture, creion chimic, cojile de mere pe plita incinsa, gutuile puse la copt pe dulap, manshonul, George Vraca, asternuturi brodate de mina, cani de tabla, ulei de ricin pentru gene frumoase, jupoane, L.S. Bulandra, indigo, scrisori scrise de mina, plapumarese, spalatorese, birjari, pantofi cu talpa de crep, malagambisti, sugative, Marina-Marina, shoshoni, foto-minut, caramele, primii ciorapi de matase cu dunga si talon, manichiurista care vine acasa, piata cu gainile in custi de lemn, Oraselul Copiilor, Ion Dacian, umbrelute de soare din dantela, moda dintilor de aur, caciuli rusesti cu urechi, fâsh, cicoare, sfesnicele de Shabat pastrate in catifea visinie cu broderie din fir aurit, somierele, shifonierele cu oglinzi groase de cristal, combinezoane din nailon, parfum de trandafiri bulgaresc, papusi din cirpa, sifoanele din sticla colorata,
masina de tocat carne, covata de framintat aluatul, cazanul de fiert rufe, masina de cusut cu pedala din fier forjat, pe care scria 'Singer', geamuri cu flori de gheatza, omul de zapada cu carbuni in loc de nasturi, teracota fierbinte, in fatza pravaliilor se stropeste trotuarul cu apa, sa nu se adune praful, Ciresarii, bibelouri, statuia lui Lenin, cobilitzele de care atirnau cofele cu mere murate, cocosei din zahar ars, milieuri din borangic si dantela, cishmeaua de pe strada, Nivea, borsh la borcan, trasuri, ospatul cu turturi de gheata, sutienele 'fara capac', muraturile din beci, soba cu foc din lemne, lumina misterioasa a lampii cu gaz, fotografiile de familie, alb-negru: matusi cu palarii, unchi tepeni, bunici severi, flasneta din fatza teatrului, papagalul cu norocul in cioc, Celentano, defilarea de 23 August, mititei la gratar in Parcul Libertatii, ciresele-cercei, agatate pe urechi, gara cu zgomote si miros de despartire...
Minunat inventarul planetei pe care am fost cu totii mai mult sau mai putin contemporani, mai mult sau mai putin vecini. Pentru aceia care, la fel ca tine, s-au stramutat demult pe planete mai sofisticate, am cateva vesti: halvita se poate manca si acum, mititei fripti pe gratar in parcuri, de asemenea. Au disparut doar merele murate si braga. Hartie albastra de invelit caietele se vinde si se foloseste si azi, la concurenta cu invelitorile de plastic. Un cunoscut m-a batut la cap ani de-a randul sa-i aduc galosi sau sosoni de undeva din lume. Pana la urma i-a cumparat cineva un fel de sosoni-prezervativ de prin America. Bocitoarele sunt prezente si acum la inmormantari, mai ales (dar nu numai) la tara. Nu primesti de la nimeni din Romania scrisori scrise de mâna? este si astazi cel mai raspandit mod de productie a epistolelor. Plapumaresele continua sa faca plapumi la domiciliu. Se mananca si acum caramele tip Stolwerk.
Manichiuristele si pedichiuristele pensionate presteaza servicii la domiciliul clientilor. Oraselul copiilor supravietuieste in mizerie. Orice tigan care se respecta si multi mahalagii se falesc cu dintii lor de aur. Exista somiere, sifoane din sticla colorata, masina de tocat carne si mai ales geamuri cu flori de gheatza in casele prost incalzite. In fatza pravaliilor se stropeste trotuarul cu apa. Bibelouri se cumpara cu ghiotura, figurine, catei, caluti si altele asemenea si se expun ostentativ in vitrina din sufragerie. Cele mai cautate milieuri nu numai pentru uz propriu ci si - mai ales - pentru cadouri destinate prietenelor din Israel sunt cele din macrame. Nivea, in aceleasi cutii plate albastre, este o crema mai scumpa decat multe altele. Anuntul "borsh proaspat" poate fi citit la multe ferestre, mai ales de subsol. Muraturile din beci, soba cu foc din lemne supravietuiesc si ele in multe case.
Si mai avem, mai avem... closete in fundul curtii la tzara, copii infasati strans, tiganci care ghicesc in palma, in ghioc si in carti, babe care leaga si dezleaga farmece, uniforme cu guleras, funda si sortulet si felurite alte relicve ale stravechii civilizatii daco-romane. In mica alimentara de la coltul lui Ilie Pintilie cu Clopotarii Vechi stateau aliniate capatzani de zahar candel si bunicul nu voia sa-mi cumpere, ca-mi stricam dintii... ... scrobeala de rufe. Albastreala de rufe se numea (cel putin la Focsani) "sineala". "Colectia celor 15 lei", "doxuri", spirt medicinal in rol de after shave, briliantina din ulei de nuc... fusta soleil, combinezon de crepdeshin, manecute tricotate pe cinci andrele, bocanci cu blacheuri, tocuri luichenz, cazaca, bolerou, decolteu encoeur, decolteu en bateau, perdelute de marchizet, cuvertura de plus rosu sau verde, carpete de chelim, telefoane (cozi rulate peste urechi) tuns nemteste,
Ora vesela cu Stroe si Vasilache. Alo, aici e Stroe/ si roaga sa-i dati voie/ o clipa sa va-nveseleasca/ sa glumeasca iar cu voi. Schmoll Pasta, Gladys, Frank Cafea, Bob, Bob, e-un sapun/ Bob, Bob, cel mai bun, /Bob, Bob, ideal,/ un sapun fenomenal. hau, hau, hau, la Sabego! Johny e-un baiat de treaba/toata lumea se intreaba/ cum de e atat de negru si lucios. Toata ziua-n ascensor/ ba ma sui ba ma cobor,/ sunt (firul conducator?), sus, jos si iar sus.... balene, clame, invizibile, fileu (de par) rulou, tunsoare a la garconne, coafura paj, coafura a la Alida Vali, scandal (corset), ciorapi de muslin, ciorapi tricotati, ciorapi de matase naturala Kunert, jambiere, cache-nez (cand am intrebat in clasa 1 primara cine mi-a luat cache-nez-ul vernil, o colega mi-a spus ca nu intelege evreieste). Femeia, eterna poveste,/ Nu-ntreba cine este,/ ci iubeste-o mereu./ Iubesc femeia/de dor nebuna/ blonda sau bruna,/imi e tot una. Sa nu iubesti prea mult femeia...
Casuta noastra/cuibusor de nebunii/ te asteapta ca sa vii... Inghetata pe batz, rusi cu ceapa, nechezol, telemea de paispe, fratii petreus, adidasi, branza regala, patricieni, vata pe batz, stofa pe puncte, loden, transperante, briz-bizuri, la patru pasi de o excursie, steaua fara nume, floarea din gradina, Daniela si Aschiuta, Tanta si Costel, capitanul Val-Vartej, Cine stie castiga, La leul si carnatul, La trei ochi sub plapuma, Pariziana, Roata lumii, Teatrul Mogador, Popesti-Leordeni, Bumbesti- Livezeni, Salva-Visheu si de 'hei-rup'-urile de rigoare.... Da' de pufoaicele alea cenusii ce zici? Si de aparatoarele de ploaie de cap de dama pliabile (nu stiu daca ordinea atributelor e buna...), alea care arata ca o punga de plastic cu doua bretele, numa buna s-o pui peste un permanent proaspat.... ce zici de helanca? de izmenele de dama chinezesti, flaushate, roz sau vernil, transformate cu abilitate in caciuli de dama 'moderne'...
de pixurile de la expozitia americana, de 'Avaramu' vazut de nu stiu cite ori, de translatoarea de la cinemateca.... de taxiurile Pobeda - dar si de ceasurile Pobeda... de merdenelele din Kogalniceanu, de cremshniturile de la Casata... ... un Grundig cit un sicriu, Aici e Radio Europa Libera/buna seara, dragi ascultatori, asternuturi brodate de mina, Am, lasate 'pentru copiii vostri', si nu stiu cum sa fac sa le arunc fara sa se prinda consoarta. Celentano, Rita Pavone, cravata de pionier... cu colturile roase, facute ferfenitza. Distinctiile pionieresti clasa I si II, Autobuz mao-tze-dun, insignele FGMA, FGAPS; laleleee, laleleeeee; macarale; cind la trap cind la galop, Dorina Draghici, Maria Lataretu, Sergiu Malagamba, TARS; ZIS; ZIM; Molotov; GAZ; MAZ; mingi din crep; biciclete MIFA, MOVE, Tatraplan, "la canal", "la stuf", legea/articolul 324; Ion Talianu, Calboreanu, calimara cu cerneala, cinema Muncitoru, Fory Etterle,
badanagii, spoitori, bulibasha, chimir; militia economica, Jean Marais, Raf Valone, Luigi Ionescu, Scinteia pionierului, Teatrul Tandarica, Teatrul Licurici; Gabriel Popescu si Alexandru Demetriad la inchisoare pt pederasty, Arta Florescu, tigari Nationale sau Olt/Mures pentru bunica, de un leu, salicilat; penicilina uleioasa, festivalul tineretului, lipii... ... minti ca o gazeta americana, Dr Frukter- Biblia in pediatrie, Cavit 9 pentru pofta de mancare, te-slavim-Rominie-pamint-parintesc, pronosport, loz-in-plic-dai-3-lei-si iei nimic, bomboane agricole, fondante, parizer, icre de Manciuria, cartofi noi, inghetata pe bat, la microfon Noel Bernard, malagambisti, artista poporului Lica Gheorghiu, misto-nasol-gagiu, intra in vernacular, controverse la c***l lui Graur, filme 'psihologice' sovietice, filme lacrimogene italienesti, Alain Delon...pe care l'am 'tradat' cu Simon Templar alias "The Saint", rochita de catifea, trening, bascheti,
imbracaminte de la 'pachet', pantofi Guban, posete 'plic', pantaloni evazati, covoare de plush cu scena "Rapirea din serai", scrumiere in forma de peste, inele ghiul, tablouri cu sirene - marfa de contrabanda adusa de vaporenii intreprinzatori si connoiseurs de rafinamente proletcultiste. De cate ori ascult tangoul de demult, trandafirii tai, Beng beng, Unde ie iluziile mele care le-am perdut? my, my, my Delilah, breton gen Beatles, clasificarea muzicii in usoara, grea si populara, primele auto(de)serviri, "Dialog la distanta", telefoane cuplate, program de apa calda, creioane chimice si HB, ascutitori chinezesti, noile uniforme scolare, tovarasa diriginta, martisoare, cadouri de 8 martie, plocoane pentru scutiri la educatie fizica, "Snagov" fumat in WC-ul cimitirului tineretii mele, panglica obligatorie, braga si placinte dobrogene, frigider Zil, aspirator Buran, camera Laika, poze cu dedicatie pe verso, Pif le chien, Revista mea, Paris Match... ...
Bula si bancuri cu cutremurul, BT-uri, sticla de bere tip CAER, cico, prajituri cu nume antiapetisante "Buturuga", "Cartof" (delicios, plin cu nuca), 'stewardesele' de pe ITB, 'blatul' studentesc la teatre, calatorii clasa 1-a cu 'nashul' cursuri de 'socialism stiintific', cartusul de Kent si sticla de whisky, chibrite care nu se aprindeau, palinka Bloody Mary, nesscaffe cu apa minerala, Noapte buna, copii... ... Maresiev, Galia Koroliova, Alexandr Matrosov, Pavlik, Stahanov, Valeri Cikalov, Ivan Budionii, Ceapaev, mai vreti? Daca nu va astimparati va infund cu Vodopianov, Ostrovski (ala cu asa s-a cacalit otelul), Fadeev, Zboara Cocorii, Comunistul, Fata cu Parul Carunt, Libelula, Piati Minuuuut... Alarma in munti, Sadko, Cazacii de pe Don, Tamara Makarova, Vesna, Kalman Latabar, Alerg dupa o stea, Norman Wisdom (sic)... sufertash, Duba Neagra, baia comunala, motoreta Puch, motoreta ILO, bicicleta Wanderer,
Submarinul Dox, stamba, tesatura anti-jeg, burtiere, pantofi cu talpa de rafie/paie, sandale cu talpa de lemn, cafeaua Meinl, ghetele de baschet cehesti, ceasuri Schaffhausen/Doxa, geamgii, iaurgii, laptari, zarzavagii, sacagii, tocilari, sapunul 'Cheia', magiunul fiert in conforca din curte, 'Cleopatra, ochii-ti ard ca flacara!', 'Cumparati curent de la IREB!', 'Dati copiilor bomboane!', statia de radioficare, dusumele de lut, pantaloni de doc, fotbal cu nasturi, bluze de nailon stravezii prin care se vedeau bretelele de la sutien s suncile de la talie, legaturile de schi Kandahar, pantalonul-pana, pantalonii pescaresti, frizura-periutza, vase de bucatarie emailate, discurile 'Elite special', patefonul cu ac, gramofonul, rufe inghetate, puse iarna afara la uscat, caimac, chiloti de diftina, ierbar, mingi de cârpa, raglan, moda turbanelor, baticurile, pantofii de la Dermata, pantofii de la Guban, drot de facut bucle, IJ-urile,Ramona,
lalele, lalele, lalele/ frumoase ca visele mele..., Gigi Larga ..(pardon: Marga!), Salut voios de pionier!, cazacii de pe Don, Eu sunt Vuving al tau cel mic/ mi-e foame si mi-e frig..., sotronul, turca, foto-montaje, lozinci, tigari Carpati, Maiakovski si versul alb, deschizatorii de drumuri noi: Marx, Engels, Lenin si tatucul Stalin, turta dulce, chilotii moartea pasiunii, firer de calcat cu carbuni, motoreta partaitoare "Carpati", cozile in asteptarea mesadei de porc, femururi imaculate de vita la Kg., capatani de porc, gaturi si ghiare de pui, bomboana cocos pe bat, sandale romane cu sfoara, sandale de panza, cutii de lemn cu marmelada americana, difuzor de cartier, razuitoare pentru spalat rufe, soda si lesia de cenusa pentru spalat rufe, sapun de casa din resturi de grasimi, opaituri, pap din coca pentru lipit, ornamente de Cracuin din hartie creponata si carton, papusi din carpa si carton, halva turceasca,
rasnita tubulara din alama pentru cafea, cafea la nisip in ibric de cupru, cafea de naut si cicoare, Gheorghiu Dej, Ana Pauker, etc., orele de Aparare Locala Antiaeriana, masina de tocat carne, ora copiilor, Teatru Radiofonic, stiu ca ma iubesti si tu..., Zambete pe portativ, De la munte la mare, Ora Satului, Marius Mihail si muzica usoara, braga, ia la maica.. porumbielu' cald!, de ce nu-mi spui ca ma iubesti?.. , cararuie care duci in varf de munte/ si te pierzi in nouri ca un fir de fum..., prajituri "Moscova", sunca artificiala, apa de ploaie pentru spalat parul, frectia cu gaz cantra paduchilor, carute cu coviltir, carute cu roti din cauciuc, hasnale, blocuri de ghiata pentru racitoare, suporturi metalice pentru sifoane, armonicele, papucii din papura, covoare din resturi de carpe, jumari presate la calup, "-Daca n-ai punga, iti dau branza asa.. in mana..!", sarsanalele: prima grija si podoaba, "-Ia marfa la rand cocoana, nu alege, ca nu-i a ta!",
dialog prietenesc: "-stai la rand, ma nenorocitule!", "-haordeu mancati-as, da' de ce, e coada ma-ti?", serialul: "om bogat, om sarac", televioare Cosmos, ciuperci din lemn pentru tesut ciorapi, Votati Soarele!, "-Spoi-tingir nuaaa!..", "-Floriceleee!..", sugiucul, ciorapi grosi raiati, galosii de cauciuc, sacagii, felinarele, bomboane cu miere, de lapte, spirtoase, praline, lapte acidulat si cornuri "Sinaia", japoneze, cosurile din papura pentru piata, genti din papura, pantofii "Cuban", tocurile cui cu pufere protectoare, moatele pe bucati hartie, fileuri pentru par, droturi pentru bucle, plase pentru targuieli, jurnale in loc de fete de masa, cismeaua comuna de la coltul strazii, laturile aruncate in drum, balega starzilor, pubele de gunoi neacoperite facute din ..orice e la indemana.., gropile starzilor si canalele infundate, miasme, tantari, sobolani, muste, jegul de sub unghii si cam de peste tot, boli...,
Academician Doctor Inginer: COdoi, artistii poporului, cantarea Romaniei, tot inainte cu gandul fierbinte!.., Ceausescu: tatal nostru!.., filme alb-negru, ca: Undeva..in Europa, Cenusareasa, Auschvitz.., Copilaria lui Gorki, batice, palarii cu boruri tari, perdele crosetate, goblenuri si covoare pe pereti, jambiere, turbane, panza anti-jeg, cearceafuri din panza numita america, cizme de cauciuc cu toc sau fara, tigarete, fuste midi, pantaloni largi, noduri cand subtiri, cand groase la cravate, rochii balerina pe jupoane, bolerouri, chiloti de celofibra, tetra...
"Ambasadorii prieteniei" corurile americane, "Macarale, râd in soare argintii", prietenii plecind in Israel, Ricky Dandel, greva de la Brasov('88??), au intrat rusii in Cehoslovacia, unt, faina, piine zahar si ulei pe cartela, oua rosii cu matza, pantaloni "supraelastic", coteleapelordunarii, "tacimuri", salam cu soia,cafea cu naut, imbracat "din pachet', schlafensiedeutch", vama-veche, blatul pe tren de la Razboieni, auto-stop, colectia romanului de 5 lei(?) Seder la sinagoga de pe strada Scolii, cantonamentele echipei de volei, incalzit apa pe resou, nu poti lua premiul unu cu asa un nume dar trebuie sa stii, asa neoficial ca esti cea mai cea, Tanta si Costel, Zizi Serban,studentii din Vietnam, make love no war, repartitia la tara, gluvilact la de 5 ori pretul, Radu Vulpescu, subtextele "Elisabeta I " la Bulandra, Marin Moraru si Toma Caragiu, sopirlita libera, Miriam Raducanu, Ioan Grigorescu.... ... ceaun din fonta, cravata de pionier,
borcanele bortoase cu bomboane sticloase de toate culorile, halvitza, ciubuc, sirop de 50 de bani, casata de la cofetaria 'din centru', statuia lui Vasile Roaita, sosete trei-sferturi cu pompoane, fuste din tergal, penare din lemn, costume de baie crosetate de mina, evantai din pene de strut, tigari Marasesti, hirtie albastra de invelit caietele, par pe moatze, fier de calcat cu carbuni incinsi, plutele de pe Bistrita, aparatele de radio cit dulapul, bentitza alba reglementara, uniformele scolare, bleumarin cu guleras alb, tocul cu penitza, saniile trase de cai, galosii, butoiul in care se aduna apa de ploaie pentru spalat parul, Wundertopf, dunga dintre peretii camerei si tavan, indopatul gistilor, jocul cu cercul, bocitoarele la cimitir, fragi cu smintina, fetele care, in lipsa fardului, isi ciupeau obrajii 'sa-si faca bujori', portocala anuala adusa de Mos Gerila, evreii 'cu actele depuse' n-au voie sa intre la facultate, televiziunea alb-negru,
farfuriile din portelan vechi legate cu sirma, dopurile din cocean, acul de remaiat ciorapi, unt in frunza de brusture, creion chimic, cojile de mere pe plita incinsa, gutuile puse la copt pe dulap, manshonul, George Vraca, asternuturi brodate de mina, cani de tabla, ulei de ricin pentru gene frumoase, jupoane, L.S. Bulandra, indigo, scrisori scrise de mina, plapumarese, spalatorese, birjari, pantofi cu talpa de crep, malagambisti, sugative, Marina-Marina, shoshoni, foto-minut, caramele, primii ciorapi de matase cu dunga si talon, manichiurista care vine acasa, piata cu gainile in custi de lemn, Oraselul Copiilor, Ion Dacian, umbrelute de soare din dantela, moda dintilor de aur, caciuli rusesti cu urechi, fâsh, cicoare, sfesnicele de Shabat pastrate in catifea visinie cu broderie din fir aurit, somierele, shifonierele cu oglinzi groase de cristal, combinezoane din nailon, parfum de trandafiri bulgaresc, papusi din cirpa, sifoanele din sticla colorata,
masina de tocat carne, covata de framintat aluatul, cazanul de fiert rufe, masina de cusut cu pedala din fier forjat, pe care scria 'Singer', geamuri cu flori de gheatza, omul de zapada cu carbuni in loc de nasturi, teracota fierbinte, in fatza pravaliilor se stropeste trotuarul cu apa, sa nu se adune praful, Ciresarii, bibelouri, statuia lui Lenin, cobilitzele de care atirnau cofele cu mere murate, cocosei din zahar ars, milieuri din borangic si dantela, cishmeaua de pe strada, Nivea, borsh la borcan, trasuri, ospatul cu turturi de gheata, sutienele 'fara capac', muraturile din beci, soba cu foc din lemne, lumina misterioasa a lampii cu gaz, fotografiile de familie, alb-negru: matusi cu palarii, unchi tepeni, bunici severi, flasneta din fatza teatrului, papagalul cu norocul in cioc, Celentano, defilarea de 23 August, mititei la gratar in Parcul Libertatii, ciresele-cercei, agatate pe urechi, gara cu zgomote si miros de despartire...
Minunat inventarul planetei pe care am fost cu totii mai mult sau mai putin contemporani, mai mult sau mai putin vecini. Pentru aceia care, la fel ca tine, s-au stramutat demult pe planete mai sofisticate, am cateva vesti: halvita se poate manca si acum, mititei fripti pe gratar in parcuri, de asemenea. Au disparut doar merele murate si braga. Hartie albastra de invelit caietele se vinde si se foloseste si azi, la concurenta cu invelitorile de plastic. Un cunoscut m-a batut la cap ani de-a randul sa-i aduc galosi sau sosoni de undeva din lume. Pana la urma i-a cumparat cineva un fel de sosoni-prezervativ de prin America. Bocitoarele sunt prezente si acum la inmormantari, mai ales (dar nu numai) la tara. Nu primesti de la nimeni din Romania scrisori scrise de mâna? este si astazi cel mai raspandit mod de productie a epistolelor. Plapumaresele continua sa faca plapumi la domiciliu. Se mananca si acum caramele tip Stolwerk.
Manichiuristele si pedichiuristele pensionate presteaza servicii la domiciliul clientilor. Oraselul copiilor supravietuieste in mizerie. Orice tigan care se respecta si multi mahalagii se falesc cu dintii lor de aur. Exista somiere, sifoane din sticla colorata, masina de tocat carne si mai ales geamuri cu flori de gheatza in casele prost incalzite. In fatza pravaliilor se stropeste trotuarul cu apa. Bibelouri se cumpara cu ghiotura, figurine, catei, caluti si altele asemenea si se expun ostentativ in vitrina din sufragerie. Cele mai cautate milieuri nu numai pentru uz propriu ci si - mai ales - pentru cadouri destinate prietenelor din Israel sunt cele din macrame. Nivea, in aceleasi cutii plate albastre, este o crema mai scumpa decat multe altele. Anuntul "borsh proaspat" poate fi citit la multe ferestre, mai ales de subsol. Muraturile din beci, soba cu foc din lemne supravietuiesc si ele in multe case.
Si mai avem, mai avem... closete in fundul curtii la tzara, copii infasati strans, tiganci care ghicesc in palma, in ghioc si in carti, babe care leaga si dezleaga farmece, uniforme cu guleras, funda si sortulet si felurite alte relicve ale stravechii civilizatii daco-romane. In mica alimentara de la coltul lui Ilie Pintilie cu Clopotarii Vechi stateau aliniate capatzani de zahar candel si bunicul nu voia sa-mi cumpere, ca-mi stricam dintii... ... scrobeala de rufe. Albastreala de rufe se numea (cel putin la Focsani) "sineala". "Colectia celor 15 lei", "doxuri", spirt medicinal in rol de after shave, briliantina din ulei de nuc... fusta soleil, combinezon de crepdeshin, manecute tricotate pe cinci andrele, bocanci cu blacheuri, tocuri luichenz, cazaca, bolerou, decolteu encoeur, decolteu en bateau, perdelute de marchizet, cuvertura de plus rosu sau verde, carpete de chelim, telefoane (cozi rulate peste urechi) tuns nemteste,
Ora vesela cu Stroe si Vasilache. Alo, aici e Stroe/ si roaga sa-i dati voie/ o clipa sa va-nveseleasca/ sa glumeasca iar cu voi. Schmoll Pasta, Gladys, Frank Cafea, Bob, Bob, e-un sapun/ Bob, Bob, cel mai bun, /Bob, Bob, ideal,/ un sapun fenomenal. hau, hau, hau, la Sabego! Johny e-un baiat de treaba/toata lumea se intreaba/ cum de e atat de negru si lucios. Toata ziua-n ascensor/ ba ma sui ba ma cobor,/ sunt (firul conducator?), sus, jos si iar sus.... balene, clame, invizibile, fileu (de par) rulou, tunsoare a la garconne, coafura paj, coafura a la Alida Vali, scandal (corset), ciorapi de muslin, ciorapi tricotati, ciorapi de matase naturala Kunert, jambiere, cache-nez (cand am intrebat in clasa 1 primara cine mi-a luat cache-nez-ul vernil, o colega mi-a spus ca nu intelege evreieste). Femeia, eterna poveste,/ Nu-ntreba cine este,/ ci iubeste-o mereu./ Iubesc femeia/de dor nebuna/ blonda sau bruna,/imi e tot una. Sa nu iubesti prea mult femeia...
Casuta noastra/cuibusor de nebunii/ te asteapta ca sa vii... Inghetata pe batz, rusi cu ceapa, nechezol, telemea de paispe, fratii petreus, adidasi, branza regala, patricieni, vata pe batz, stofa pe puncte, loden, transperante, briz-bizuri, la patru pasi de o excursie, steaua fara nume, floarea din gradina, Daniela si Aschiuta, Tanta si Costel, capitanul Val-Vartej, Cine stie castiga, La leul si carnatul, La trei ochi sub plapuma, Pariziana, Roata lumii, Teatrul Mogador, Popesti-Leordeni, Bumbesti- Livezeni, Salva-Visheu si de 'hei-rup'-urile de rigoare.... Da' de pufoaicele alea cenusii ce zici? Si de aparatoarele de ploaie de cap de dama pliabile (nu stiu daca ordinea atributelor e buna...), alea care arata ca o punga de plastic cu doua bretele, numa buna s-o pui peste un permanent proaspat.... ce zici de helanca? de izmenele de dama chinezesti, flaushate, roz sau vernil, transformate cu abilitate in caciuli de dama 'moderne'...
de pixurile de la expozitia americana, de 'Avaramu' vazut de nu stiu cite ori, de translatoarea de la cinemateca.... de taxiurile Pobeda - dar si de ceasurile Pobeda... de merdenelele din Kogalniceanu, de cremshniturile de la Casata... ... un Grundig cit un sicriu, Aici e Radio Europa Libera/buna seara, dragi ascultatori, asternuturi brodate de mina, Am, lasate 'pentru copiii vostri', si nu stiu cum sa fac sa le arunc fara sa se prinda consoarta. Celentano, Rita Pavone, cravata de pionier... cu colturile roase, facute ferfenitza. Distinctiile pionieresti clasa I si II, Autobuz mao-tze-dun, insignele FGMA, FGAPS; laleleee, laleleeeee; macarale; cind la trap cind la galop, Dorina Draghici, Maria Lataretu, Sergiu Malagamba, TARS; ZIS; ZIM; Molotov; GAZ; MAZ; mingi din crep; biciclete MIFA, MOVE, Tatraplan, "la canal", "la stuf", legea/articolul 324; Ion Talianu, Calboreanu, calimara cu cerneala, cinema Muncitoru, Fory Etterle,
badanagii, spoitori, bulibasha, chimir; militia economica, Jean Marais, Raf Valone, Luigi Ionescu, Scinteia pionierului, Teatrul Tandarica, Teatrul Licurici; Gabriel Popescu si Alexandru Demetriad la inchisoare pt pederasty, Arta Florescu, tigari Nationale sau Olt/Mures pentru bunica, de un leu, salicilat; penicilina uleioasa, festivalul tineretului, lipii... ... minti ca o gazeta americana, Dr Frukter- Biblia in pediatrie, Cavit 9 pentru pofta de mancare, te-slavim-Rominie-pamint-parintesc, pronosport, loz-in-plic-dai-3-lei-si iei nimic, bomboane agricole, fondante, parizer, icre de Manciuria, cartofi noi, inghetata pe bat, la microfon Noel Bernard, malagambisti, artista poporului Lica Gheorghiu, misto-nasol-gagiu, intra in vernacular, controverse la c***l lui Graur, filme 'psihologice' sovietice, filme lacrimogene italienesti, Alain Delon...pe care l'am 'tradat' cu Simon Templar alias "The Saint", rochita de catifea, trening, bascheti,
imbracaminte de la 'pachet', pantofi Guban, posete 'plic', pantaloni evazati, covoare de plush cu scena "Rapirea din serai", scrumiere in forma de peste, inele ghiul, tablouri cu sirene - marfa de contrabanda adusa de vaporenii intreprinzatori si connoiseurs de rafinamente proletcultiste. De cate ori ascult tangoul de demult, trandafirii tai, Beng beng, Unde ie iluziile mele care le-am perdut? my, my, my Delilah, breton gen Beatles, clasificarea muzicii in usoara, grea si populara, primele auto(de)serviri, "Dialog la distanta", telefoane cuplate, program de apa calda, creioane chimice si HB, ascutitori chinezesti, noile uniforme scolare, tovarasa diriginta, martisoare, cadouri de 8 martie, plocoane pentru scutiri la educatie fizica, "Snagov" fumat in WC-ul cimitirului tineretii mele, panglica obligatorie, braga si placinte dobrogene, frigider Zil, aspirator Buran, camera Laika, poze cu dedicatie pe verso, Pif le chien, Revista mea, Paris Match... ...
Bula si bancuri cu cutremurul, BT-uri, sticla de bere tip CAER, cico, prajituri cu nume antiapetisante "Buturuga", "Cartof" (delicios, plin cu nuca), 'stewardesele' de pe ITB, 'blatul' studentesc la teatre, calatorii clasa 1-a cu 'nashul' cursuri de 'socialism stiintific', cartusul de Kent si sticla de whisky, chibrite care nu se aprindeau, palinka Bloody Mary, nesscaffe cu apa minerala, Noapte buna, copii... ... Maresiev, Galia Koroliova, Alexandr Matrosov, Pavlik, Stahanov, Valeri Cikalov, Ivan Budionii, Ceapaev, mai vreti? Daca nu va astimparati va infund cu Vodopianov, Ostrovski (ala cu asa s-a cacalit otelul), Fadeev, Zboara Cocorii, Comunistul, Fata cu Parul Carunt, Libelula, Piati Minuuuut... Alarma in munti, Sadko, Cazacii de pe Don, Tamara Makarova, Vesna, Kalman Latabar, Alerg dupa o stea, Norman Wisdom (sic)... sufertash, Duba Neagra, baia comunala, motoreta Puch, motoreta ILO, bicicleta Wanderer,
Submarinul Dox, stamba, tesatura anti-jeg, burtiere, pantofi cu talpa de rafie/paie, sandale cu talpa de lemn, cafeaua Meinl, ghetele de baschet cehesti, ceasuri Schaffhausen/Doxa, geamgii, iaurgii, laptari, zarzavagii, sacagii, tocilari, sapunul 'Cheia', magiunul fiert in conforca din curte, 'Cleopatra, ochii-ti ard ca flacara!', 'Cumparati curent de la IREB!', 'Dati copiilor bomboane!', statia de radioficare, dusumele de lut, pantaloni de doc, fotbal cu nasturi, bluze de nailon stravezii prin care se vedeau bretelele de la sutien s suncile de la talie, legaturile de schi Kandahar, pantalonul-pana, pantalonii pescaresti, frizura-periutza, vase de bucatarie emailate, discurile 'Elite special', patefonul cu ac, gramofonul, rufe inghetate, puse iarna afara la uscat, caimac, chiloti de diftina, ierbar, mingi de cârpa, raglan, moda turbanelor, baticurile, pantofii de la Dermata, pantofii de la Guban, drot de facut bucle, IJ-urile,Ramona,
lalele, lalele, lalele/ frumoase ca visele mele..., Gigi Larga ..(pardon: Marga!), Salut voios de pionier!, cazacii de pe Don, Eu sunt Vuving al tau cel mic/ mi-e foame si mi-e frig..., sotronul, turca, foto-montaje, lozinci, tigari Carpati, Maiakovski si versul alb, deschizatorii de drumuri noi: Marx, Engels, Lenin si tatucul Stalin, turta dulce, chilotii moartea pasiunii, firer de calcat cu carbuni, motoreta partaitoare "Carpati", cozile in asteptarea mesadei de porc, femururi imaculate de vita la Kg., capatani de porc, gaturi si ghiare de pui, bomboana cocos pe bat, sandale romane cu sfoara, sandale de panza, cutii de lemn cu marmelada americana, difuzor de cartier, razuitoare pentru spalat rufe, soda si lesia de cenusa pentru spalat rufe, sapun de casa din resturi de grasimi, opaituri, pap din coca pentru lipit, ornamente de Cracuin din hartie creponata si carton, papusi din carpa si carton, halva turceasca,
rasnita tubulara din alama pentru cafea, cafea la nisip in ibric de cupru, cafea de naut si cicoare, Gheorghiu Dej, Ana Pauker, etc., orele de Aparare Locala Antiaeriana, masina de tocat carne, ora copiilor, Teatru Radiofonic, stiu ca ma iubesti si tu..., Zambete pe portativ, De la munte la mare, Ora Satului, Marius Mihail si muzica usoara, braga, ia la maica.. porumbielu' cald!, de ce nu-mi spui ca ma iubesti?.. , cararuie care duci in varf de munte/ si te pierzi in nouri ca un fir de fum..., prajituri "Moscova", sunca artificiala, apa de ploaie pentru spalat parul, frectia cu gaz cantra paduchilor, carute cu coviltir, carute cu roti din cauciuc, hasnale, blocuri de ghiata pentru racitoare, suporturi metalice pentru sifoane, armonicele, papucii din papura, covoare din resturi de carpe, jumari presate la calup, "-Daca n-ai punga, iti dau branza asa.. in mana..!", sarsanalele: prima grija si podoaba, "-Ia marfa la rand cocoana, nu alege, ca nu-i a ta!",
dialog prietenesc: "-stai la rand, ma nenorocitule!", "-haordeu mancati-as, da' de ce, e coada ma-ti?", serialul: "om bogat, om sarac", televioare Cosmos, ciuperci din lemn pentru tesut ciorapi, Votati Soarele!, "-Spoi-tingir nuaaa!..", "-Floriceleee!..", sugiucul, ciorapi grosi raiati, galosii de cauciuc, sacagii, felinarele, bomboane cu miere, de lapte, spirtoase, praline, lapte acidulat si cornuri "Sinaia", japoneze, cosurile din papura pentru piata, genti din papura, pantofii "Cuban", tocurile cui cu pufere protectoare, moatele pe bucati hartie, fileuri pentru par, droturi pentru bucle, plase pentru targuieli, jurnale in loc de fete de masa, cismeaua comuna de la coltul strazii, laturile aruncate in drum, balega starzilor, pubele de gunoi neacoperite facute din ..orice e la indemana.., gropile starzilor si canalele infundate, miasme, tantari, sobolani, muste, jegul de sub unghii si cam de peste tot, boli...,
Academician Doctor Inginer: COdoi, artistii poporului, cantarea Romaniei, tot inainte cu gandul fierbinte!.., Ceausescu: tatal nostru!.., filme alb-negru, ca: Undeva..in Europa, Cenusareasa, Auschvitz.., Copilaria lui Gorki, batice, palarii cu boruri tari, perdele crosetate, goblenuri si covoare pe pereti, jambiere, turbane, panza anti-jeg, cearceafuri din panza numita america, cizme de cauciuc cu toc sau fara, tigarete, fuste midi, pantaloni largi, noduri cand subtiri, cand groase la cravate, rochii balerina pe jupoane, bolerouri, chiloti de celofibra, tetra...
Thursday, December 28, 2006
AFRICA DE SUD ÎN POLITICA MARILOR PUTERI PÂNĂ ÎN SECOLUL AL XIX-LEA
„Africa de Sud a fost locul de întâlnire a omului epocii metalelor, a ţăranilor europeni calvinişti din secolul al XVII-lea şi a financiarilor şi comercianţilor din era victoriană”[1]
Mai mult, descoperirile arheologice din ultimii 80 de ani au determinat un mare număr de cercetători să considere Africa de Sud ca unul din locurile antropogenezei, prin săpăturile arheologului sud - african Raymond Dart[2] de la Taung (în Botswana) din 1924 şi mai 
ales cele efectuate în 1936 de către doctor Robert Broom[3] în Transvaal la 
Sterkfontein, Makopan şi Kroomdraai (în jurul Johannesburgului şi Pretoriei), care au dat la iveală cranii, dinţi şi fragmente de australopiteci[4] , care „se apropiau de oameni prin conturul curbat al fălcilor, reducerea dinţilor anteriori, forma femurului şi mai ales lărgirea bazinului ce seamănă uluitor cu cea a unui boşiman”[5].
Acum circa două milioane de ani a apărut în Africa o nouă creatură ce evoluase din australopitecul australian şi care a fost numit „homo habilis”. Acesta avea un creier mai luminos (c.600 cm3), umbla aproape ca omul şi „prelucra uneltele din piatră în mod inteligent”[6]. Cu aproximativ un milion de ani în urmă a apărut un nou tip de hominoid, mai evoluat şi cu trăsături umane mai pregnante, care este posibil să descindă direct din homo habilis şi care a fost numit homo erectus. Dispariţia ultimului homo erectus şi apariţia primului homo sapiens coincide aproximativ cu ultima glaciaţiune importantă din era glacială, care a modificat întreaga climă a Africii şi care a durat aproximativ din 70.000 până în 35.000 a.H.
În timp ce în Africa de Nord se impunea omul de Neanderthal, în Africa de Sud se impunea omul rhodesian ( homo sapiens rhodesiensis), ce avea un volum cranian de circa 1.200 cm3 şi o înălţime de circa 1,77 m. (descoperirea de la Broken Hill). Oamenii rhodesieni „ au descoperit probabil focul şi au inventat un mare număr de unelte specializate, unelte de scormonit, vârfuri de suliţe, dălţi, cuţite, ace din os, pile, răşini vegetale şi fibre, care i-au făcut în stare să vieţuiască în cele mai diverse condiţii naturale. În următorii 20.000 de ani câteva neamuri mai bine finisate decât restul au început să domine…Ceilalţi au dispărut ca tipi individuali, dar e posibil ca prin asimilare să fi accentuat diferenţele în cadrul lui homo sapiens. Rasele moderne încep să apară. Cu 10.000 ani a.H., homo sapiens predomina în Africa…”[7]„Tipul predominant în sudul Africii, o au populaţia de statură scundă, cu oarecare afinităţi rhodesoide, dar semănând actualilor boşimani[8]” şi care a fost numit marele om al tufişurilor, Big Bushman şi pe care Freda Troup îl considera a fi probabil strămoşul actualilor sani sau boşimani. „Ceva mai devreme, în aceeaşi zonă generală şi până în Africa de Est începuse să apară o populaţie ce semăna actualilor hotentoţi.”[9]
În Africa de la sud de Zambezi s-au menţinut populaţiile cele mai vechi şi cele mai puţin dezvoltate. Robert Lacour-Gayet în a sa Istorie a Africii de Sud scrie că „industriile litice au urmat în această parte a lumii o evoluţie paralelă celei din Europa, dar nu sincronică”… „Numeroase sunt caracteristicile Africii de Sud. Mai întâi, fapt singular, a servit ca loc de azil unde, fiinţe dispărute în altă parte peste tot, s-au perpetuat până în epoca actuală. Altă trăsătură nu mai puţin importantă: Nu a existat în Africa de Sud o vârstă a pietrei şlefuite. Aceea a pietrei cioplite s-a prelungit cu civilizaţia boşimanilor; se disting trei perioade: epoca veche care, prin durata şi vitalitatea sa, dovedeşte că regiunea a fost una din vetrele principale ale hominizării; epoca medie, creatoare de unelte mai perfecţionate; epoca recentă, când pe pereţii stâncoşi apar gravuri şi picturi prin care boşimanii şi-au continuat tradiţia.”[10]
„Originile negrilor sunt obscure.”[11] Louis C.D. Joos referindu-se la rămăşiţele omeneşti descoperite în fosta Africă Orientală Britanică, în Algeria şi în Rhodesia[12],conchide: „Fapt remarcabil: nici una din aceste rămăşiţe nu prezintă caracterele tipice ale negrului”.[13]
„În secolul al XVI-lea, Africa de Sud era ocupată mai ales de boşimani şi hotentoţi, foarte puţini numeroşi.”[14] În această epocă ei vin în contact la nord cu negrii. Iar la sud cu europenii.
*
* *
În anul 1487, Bartolomeu Diàs, a fost primul european care, ajungând în sudul Africii a dat denumiri diverselor puncte de pe coastă, precum Cap Voltas, la limita de nord-vest a gurilor fluviului Orange, golfurile Los Vaqueiros (Flesh Bay), San Bras (Mossel Bay) şi Algoa, unde a debarcat pe mica insulă Santa Cruz şi în sfârşit la Rio Infanta (Great Fish River), dar răzvrătirea echipajului l-a obligat să se întoarcă în Portugalia.
Reintrând în Oceanul Atlantic, a zărit un promontoriu înalt, căruia, impresionat de dezlănţuirea valurilor i-a dat denumirea de Cabo Tormentoso[15] – Capul Furtunilor – rebotezat de el, sau de regele João al II-lea (1481-1495), Capul Bunei Speranţe.[16]
Nouă ani mai târziu, la 8 iulie 1497, în timpul domniei lui Manuel I cel Mare (1495-1521), Vasco da Gama pleca să descopere Indiile cu patru caravele. După ce a făcut o escală în Insulele Capului Verde, el a pornit spre Capul Bunei Speranţe fără a mai urma coasta Africii precum predecesorul său Bartolomeu Diàs, ci a luat-o de-a dreptul, înfruntând valurile oceanului timp de trei luni până la Cap, unde a ajuns în ziua de sâmbătă 18 noiembrie 1497, neîntâlnind alt pământ decât insula Sfânta Elena. În sudul Africii, Vasco da Gama este primul european care ia contact cu hotentoţii[17]. Continuându-şi drumul, în ziua de Crăciun a atins coasta Africii de Sud într-un alt punct, pe care l-a numit Natal.[18]
Timp de peste 60 de ani, portughezii au deţinut monopolul Africii la sud de Ecuator, atât în Est, cât şi în Vest.
Pe o perioadă care depăşeşte mai bine de un secol, Capului Bunei Speranţe nu i s-a acordat decât o mică atenţie, cu excepţia a trei nave franceze trimise la Cap în anul 1527 de armatorul Jean Ango, dar această experienţă rămâne fără urmări.[19] Un calcul făcut după consultarea jurnalelor de bord a 150 de nave care au făcut escale la Cap între 1488 şi 1649, arată că în secolul al XVI-lea, doar zece nave au fost portugheze.[20]
În anul 1502, portughezii s-au instalat în Mozambic, unde au găsit arabi sosiţi aici încă din secolele X-XI, şi au fost surprinşi de comerţul pe care aceştia îl făceau cu India. Construirea de către portughezi a trei fortăreţe la Sofala, Mozambic şi Monbasa, le-au garantat posesiunea teritoriului şi accesul spre minele de aur ale fabulosului imperiu negru Monomatapa.
În Europa, anul 1581 are o dublă semnificaţie. Portugalia şi posesiunile sale coloniale au trecut în stăpânirea Spaniei, iar Felipe al II-lea regele Spaniei şi al Ţărilor de Jos a fost declarat depus de către provinciile din Nordul Ţărilor de Jos, care s-au proclamat independente.
În aprilie 1595, Cornelis de Houtman şi pilotul Keyser au fost trimişi cu patru corăbii de către Statele Ţărilor de Jos într-o călătorie de prospectare a drumului spre Indii. Trecând prin sudul Africii, ei au debarcat la Cap, unde au făcut negoţ avantajos cu hotentoţii[21] apoi, după o escală de mai multe luni în Madagascar, au ajuns în Sumatra la 23 iulie 1596 unde, deşi au fost bine primiţi de băştinaşi, au intrat în conflict cu portughezii găsiţi aici. Ajunşi apoi în insula Bali, au fost bine primiţi şi de regele acestei insule, unde vor rămâne până în februarie 1597, iar în august acelaşi an vor reveni la Amsterdam. Călătoria lui Houtman va fi fost în primul rând un prilej de a dovedi tuturor falimentul portughezilor în Orient.[22]
În anul 1602, s-a înfiinţat Oost Indische Compagnie (Compania Olandeză a Indiilor Orientale), ce va avea sediul iniţial la Amboina, în Insulele Moluce, iar din 1619 la Batavia, în Insula Jawa. În prima jumătate a secolului al XVII-lea, olandezii vor reuşi să cucerească o bună parte a stabilimentelor portugheze din Extremul Orient.
Capul Bunei Speranţe începe să apară ca un popas important pe ruta Indiilor. Încă din 1581, corsarul englez Francis Drake, în celebra călătorie pe care a efectuat-o la bordul corăbiei „Golden Hind” în jurul lumii, a făcut o escală la Cap; iar în 1620 Andrew Schillinge şi Humphrey Fitz-Herbert[23], în numele lui James I Stuart, regele Angliei şi Scoţiei, au luat în posesiune Capul, dar această acţiune „n-a fost decât un van simulacru şi proiectul nu a avut urmări”[24].
În 1647, vasul „Haarlem” a naufragiat la Table Bay[25]. Echipajul a fost nevoit să se instaleze aici pentru mai mult de un an, până în momentul în care un alt vas i-a descoperit şi i-a readus în Olanda.[26] Aici, doi dintre ofiţerii echipajului, Proot şi Jantz (Janssen) şi chirurgul Jan Van Riebeeck, toţi trei în serviciul Companiei Olandeze a Indiilor Orientale, au prezentat Celor Şaptesprezece (organismul director al Companiei), avantajele creării unui fort la Capul Bunei Speranţe.
Această „cheie a Indiilor” le-a părut cu atât mai urgentă cu cât în 1651 „actul de navigaţie” supunea la condiţii riguroase intrarea navelor străine în porturile britanice.[27] În aceste condiţii, „Cei Şaptesprezece au trimis (în ajunul de Crăciun al anului 1651,) sub comanda căpitanului Jan Van Riebeeck, cinci corăbii încărcate cu colonişti şi vite.”[28] În ziua de 6 aprilie 1652 primele două vase ale Companiei: Goede Hoope şi Drommedaris, au ancorat în Golful Table, acesta fiind socotit începutul istoriei ţării[29]. Al treilea vas, Reijger (care transporta armamentul), a rămas în larg iar ultimele două, Walvis şi Oliphant, au sosit o lună mai târziu. Scopurile cu care fusese trimis Jan Van Riebeeck de către Companie erau foarte limitate: „Construirea unui mic port, întreţinerea unor rezerve de apă dulce şi de alimente proaspete, precum şi să obţină vite de la indigeni”[30]. Pentru ajutorarea soldaţilor şi colonilor, au fost aduşi sclavi de pe coasta Guineei, din Madagascar şi din Malaezia începând cu 1658. Van Riebeeck, primul Comandant, a făcut din această nouă colonie un punct preţios de reaprovizionare cu alimente pentru flotele comerciale ale Olandei, astfel că, până la schimbarea sa din 1662[31], numărul vaselor mari ce făceau anual escală la Cap, au trecut de treizeci[32]. De acord cu compania, Van Riebeeck a stabilit un guvernator ce era asistat de un consiliu numit şi de o administraţie locală. Autorităţile coloniei erau supravegheate de un controlor al Companiei. Cea mai gravă problemă era cea a cirezilor de vite, ce nu se puteau procura decât de la indigenii boşimani şi hotentoţi, căci, pe timpul lui van Riebeeck nu se afla nici un negru în această parte a Africii de Sud[33] cu excepţia celor câţiva sclavi guineezi.
La început, relaţiile cu hotentoţii au fost idilice, având loc chiar căsătorii între olandezi şi hotentote, care în prealabil erau botezate, făcându-se mari speranţe în uniunea acestor două rase.[34] Dar albii, dispunând de forţă militară superioară au început să fure vitele hotentoţilor, ceea ce a dus la o stare de război între ei în anii 1658-1660 şi 1673-1677. Hotentoţii fiind slabi înarmaţi, o parte au fost împrăştiaţi, iar alta adusă în stare de dependenţă.
Războaiele cu Anglia din 1665 şi cu coaliţia anglo-franceză din 1672 au pus în lumină valoarea strategică a Capului şi faptul că fără un minimum de populaţie, colonia nu s-ar fi putut apăra.[35]
Succesorul lui Van Riebeeck, Zacharias Wagenaer, a început construirea unui nou Castel la 2 ianuarie 1666, pentru a înlocui fortul cu ziduri de pământ. Acest monument este cea mai veche construcţie europeană din sudul Africii şi se păstrează până în zilele noastre. După demisia în septembrie 1666, din motive de sănătate, a lui Wagenaer, construcţia a continuat sub succesorii săi: Cornelis van Quaelberg, Jacob Borghorst, Pieter Hackius, Isbrand Goske, fiind terminat în 1678 sub guvernământul lui Johan Bax.
În 1676 au fost trasate primele străzi ale oraşului modern, iar din 1679 a fost numit guvernator Simon van der Stel, un metis născut în 1639 la Batavia[36] din tată olandez şi mamă indiancă. Această numire intrată în funcţie la 12 octombrie 1679, a imprimat un nou imbold coloniei, mai ales că van der Stel a practicat o politică sistematică de colonizare, fiind convins de posibilităţile economice ale coloniei. Orfeline au fost aduse de la Amsterdam pentru a constitui familiile colonilor.[37] Locuitorii coloniei se compuneau din vechi funcţionari ai Companiei, dintre care unii au rămas aici după ieşirea la pensie, apoi din imigranţi olandezi, germani şi scandinavi.[38] În 1688 existau circa 600 de exploatări agricole. Revocarea Edictului de la Nantes de către Ludovic al XIV-lea a provocat emigrarea a sute de mii de hughenoţi în ţări protestante. Dintre aceştia, între 40.000 şi 60.000 s-au îndreptat spre Olanda. Cum Cei Şaptesprezece reprezentanţi ai Companiei Indiilor Orientale se hotărâseră deja să trimită emigranţi la Cap, li s-a părut normal să caute coloni printre hughenoţii francezi. În toamna lui 1687, compania a adoptat decizia prin care se oferea refugiaţilor transportul gratuit şi posibilitatea de a li se pune la dispoziţie fără nici o plată exploatări agricole. Li se furniza un inventar agricol care urma să fie 
plătit mai târziu. Pe de altă parte trebuiau să semneze un angajament pe cinci ani, depunând un angajament de fidelitate Statelor Generale şi Companiei Neerlandeze a Indiilor Orientale.[39]
În anul următor, circa 300 de hughenoţi francezi, bărbaţi, femei şi copii au debarcat la Cap, unde au adus multe cunoştinţe tehnice, cultura viţei de vie, a măslinilor, pomilor fructiferi, pregătirea vinului, alcoolului, oţetului şi uleiului.
Comunitatea de religie a facilitat fuziunea cu ceilalţi coloni, la aceasta adăugându-se şi măsurile coercitive ale lui van der Stel şi a guvernatorilor ce i-au urmat (dispersarea lor printre olandezi, învăţământul în limba olandeză, culminând cu interzicerea limbii franceze în anul 1724). Urme importante ale acestei populaţii franceze au rămas în toponimie: Beaufort West, Lanserac, French-Hoek precum şi în onomastică: Marais, Fouché, Pinard (devenit Pienaar). Mesnard (Minaar), Houx, Joubert, de Villiers, Crosnier (Cronjé), de Clerq (de Klerk), Malherbe, Duplessis, Du Toit, Malan,[40] etc. Pe la 1700 numărul lor reprezenta o şesime din populaţia albă, iar în zilele noastre peste 300.000 de sud-africani îşi reclamă o ascendenţă franceză hughenotă.[41]
În 1699, Simon van der Stel a demisionat din funcţiile pe care le ocupa de 20 de ani, în favoarea fiului său Willem Adriaan. Noul guvernator, plin de importanţa funcţiei sale, „iubea banii în mod excesiv chiar pentru un reprezentant al unei companii foarte dispusă să admită ca funcţionarii săi să se îmbogăţească în serviciul său”.[42]
Monopolizarea celor mai avantajoase contracte, precum şi dările excesive impuse, au nemulţumit profund populaţia, astfel că în 1706, 63 de francezi şi olandezi au apelat la autorităţile superioare. „Aceasta a fost prima manifestare contra unei guvernări autocratice”[43]. Măsurile luate de Willem Adriaan van der Stel: arestarea lui Adam Tas,[44] şeful mişcării, precum şi trimiterea la Amsterdam a unui contra memoriu semnat de 240 adepţi ai săi, nu i-au folosit la nimic .Celor Şaptesprezece neplăcându-le astfel de incidente, l-au rechemat la Amsterdam pentru a-l demite şi expulza din Companie. Totodată, folosindu-se de acest pretext, decid să oprească orice imigraţie, Capul redevenind o simplă staţiune de reaprovizionare. Această măsură, care însemna stagnarea coloniei, a nemulţumit pe colonişti al căror număr ajunsese în 1708 la 1723 persoane. Astfel că unii dintre ei, în care tip „western”, trase de câte şase până la zece boi, depăşesc graniţele coloniei începând cu anul 1717. Deoarece pentru produsele agricole nu găseau debuşee, iar câştigurile erau minime, aceştia şi-au schimbat modul de viaţă, devenind crescători de vite şi nomazi. Ocuparea de noi pământuri imense îi îndepărta pe aceşti trekboeri de contactul cu restul lumii, cu excepţia rarelor intervale în care veneau la Cap cu carele pline de unt şi de săpun şi se întorceau cu „alcool, cafea şi stofe”[45]. În restul timpului, închişi în ei înşişi, nu aveau ocazia să vorbească decât cu soţiile lor, cu copiii şi cu servitorii hotentoţi. „Limbajul lor însăşi reflectă transformările ce se desăvârşeau în ei: se estimează că la sfârşitul secolului al XVIII-lea, afrikaans era suficient de diferenţiată pentru a forma deja un dialect. Astfel, puţin câte puţin, se schiţa între aceste fiinţe o comunitate de amintiri, de interese şi speranţe.”[46] La început, neprevăzând urmările acestui exod, compania nu s-a opus, dar pe măsură ce trekboerii avansau, se înmulţeau şi incidentele cu indigenii boşimani.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, burii se aflau blocaţi în expansiunea lor aproape peste tot. La Nord şi Nord-Vest de Cap erau blocaţi de deşerturi, spre Nord-Est de boşimani, pe de o parte, iar pe de alta de pământurile prea puţin fertile. În schimb, „de-a lungul coastei, un sol umed le asigura europenilor păşunile de care aveau nevoie”.[47] Dar, ajungând la fluviul Great Fish, „acolo au găsit întinse aşezări ale populaţiilor nguni, printre care şi triburile xhosa, care aveau turme de vite şi cultivau porumb la fel ca şi burii şi ”…”care, dispunând de arme de foc, puteau să se apere cu succes”.[48]
Se pare că în urmă cu 2000 de ani, triburile bantu trăiau pe platourile înalte ale Africii Orientale, în regiunea Marilor Lacuri. După unii cercetători, ei s-ar fi format din amestecul negrilor veniţi din Africa Occidentală şi Congo, cu hamiţi veniţi din Africa de Nord şi cu un număr restrâns de boşimani. După geograful grec Ptolemeu, în secolul al II-lea d.H., grupuri izolate ajunseseră în nordul Mozambicului, iar puţin după anul 400 d.H. au traversat fluviul Limpopo. Gradul de civilizaţie la care ajunseseră o parte din ei era considerabil, mărturie fiind ruinele din Zimbabwe.
Cei stabiliţi în nordul Transvaal-ului, datorită solului nesatisfăcător, s-au împărţit în trei coloane: prima a atins Vaal-ul în jurul anilor 1700, a doua, avansând spre vest, s-a oprit în faţa Deşertului Kalahari, în timp ce a treia, cea mai importantă, a coborât spre Oceanul Indian, o regiune cu multe râuri, ajungând până la Great Fish River. La sfârşitul secolului al XVIII-lea triburile bantu se găseau cu aproximaţie la circa 1500 km de Cap, pe coasta Atlanticului (în Sudul Angolei), aproximativ la aceeaşi distanţă în direcţia viitorului Stat Liber Orange, precum şi la circa 700 km spre Est.[49] În sudul Africii, epoca a fost marcată de două evenimente importante:
1. de ciocnirile de la frontiera orientală a coloniei între buri şi xhosa, cauzate de furturi de vite şi care au degenerat în două războaie între anii 1779 – 1781 şi între 1789 – 1793;
2. de falimentul Companiei Olandeze a Indiilor Orientale în 1792, ceea ce a dus la intervenţia guvernului olandez, care a stabilit măsuri economice draconice.
Acestea au accentuat în rândul populaţiei de origine olandeză înstrăinarea faţă de patria mamă, conducând la apariţia unei conştiinţe afrikaans[50] şi la proclamarea în februarie 1795 a două republici independente: Graaf Reinet şi Swellendam. Aceasta a fost prima conturare a viitoarelor republici bure[51].
În urma războiului de şapte ani (1756 – 1763), Franţa a pierdut Canada şi stabilimentele din India în favoarea Marii Britanii. Capul Bunei Speranţe a atras privirile perfidului Albion, poziţia lui obsedând pe strategii britanici. „Ceea ce era o pană în mâinile Olandei, riscă să devină o spadă în acelea ale Franţei”, scria în mod judicios un ofiţer de marină englez în acea epocă.[52]
Profitând de războiul cu Olanda, ce izbucnise în 1780 (şi care avea să dureze patru ani), Marea Britanie a făcut o tentativă de ocupare a Capului. Aceasta a eşuat datorită căpitanului Pierre André de Suffren de Saint Tropez,[53] învingătorul comodorului Johnston, care primise ordinul de a ocupa colonia olandeză[54]. Vasele lui Suffren de Saint Tropez, ancorate în golful Table în timpul Războiului de Independenţă a Americii, au provocat insomnii lorzilor Amiralităţii.[55]
În 1793, Marea Britanie a sperat că Olanda va accepta să-şi plaseze coloniile sub protectorat britanic. Dar în 1795 Olanda a fost ocupată de Franţa, iar flota prinsă de gheţuri, capturată. Stathuderul Willem al V-lea s-a refugiat în Anglia, iar patrioţii republicani au proclamat Republica Batavă cu sprijin francez
O escadră comandată de amiralul G. K. Elphinstone a apărut la 10 iunie 1795. în Golful False, în faţa oraşului Simonstown, aproape de Kaapstadt[56] şi a debarcat trupe sub comanda generalului James Henry Craig pentru a lua în primire colonia în numele lui Willem al V-lea de Orania.
Comisarul general Abraham Josias Sluysken, care aflase între timp de la echipajul unui vas comercial american ce făcuse escală, despre fuga Stathuderului şi proclamarea republicii, a încercat să reziste[57], dar slabele forţe olandeze nu s-au putut împotrivi trupelor regulate britanice şi la 15 septembrie a trebuit să capituleze, oraşul devenind britanic. „Astfel sfârşi domnia companiei, pe care nimeni nu a regretat-o din cauza despotismului şi a spiritului său mercantil”[58]. Imediat, englezii au încercat să desfiinţeze micile republici Swellendam şi Graaf Reinet, aceasta din urmă, „sperând într-un ajutor din afară, a rezistat câteva luni iar înfrângerea finală a lăsat în inima burilor primul germen al urii antibritanice”.[59] Pentru a restabili ordinea internă, englezii au aplicat unele măsuri liberale, iar pentru a se reglementa relaţiile cu negrii, au fost fixate limitele oficiale ale coloniei la est pe Fish River. Frontiera se continua apoi la nord de-a lungul Munţilor Bambues şi Zuur până în sudul Ţării boşimanilor, iar apoi spre vest de-a lungul munţilor Kamiesberg şi râul Buffles la Atlantic. Conform unui recensământ din 1798, existau în colonie 21.746 albi, 25.754 sclavi şi 14.447 hotentoţi.[60]
În 1802, conform păcii de la Amiens, colonia a trebuit să fie restituită Republicii Batave[61], remiterea oficială a coloniei având loc la 19 februarie 1803.
Sub influenţa revoluţiei franceze, noile autorităţi au introdus o serie de reforme liberale: un sistem de educaţie, toleranţă religioasă, comerţ liber, etc. Dar după reluarea războiului franco-englez şi după bătălia de la Trafalgar din 1805, englezii au reocupat Capul, de data aceasta definitiv.[62] La 7 ianuarie 1806, o flotă britanică, formată din 61 nave de război, a ancorat lângă Insula Robben şi 6700 de soldaţi sub comanda generalului de divizie Sir David Baird au debarcat pe coastă. Guvernatorul Jan Willem Janssens, cu cei 2000 de soldaţi nu a opus decât o slabă rezistenţă, capitulând la 18 ianuarie, după ce obţinuse garanţii că drepturile, privilegiile şi religia colonilor vor fi păstrate.[63] Astfel, Olanda a pierdut definitiv această colonie.
În 1810, urmând aceeaşi politică de asigurare a drumului maritim spre Indii, Marea Britanie a ocupat coloniile franceze din Insulele Mascarene şi Seychelles.
Un recensământ din 1806, releva existenţa în Colonia Capului a 27.757 albi, 29.545 sclavi, îndeosebi negri şi malaiezi şi 20.000 hotentoţi[64]
Englezii au reluat spiritul şi metodele primei ocupări a coloniei, utilizând funcţionari locali, chiar dacă majoritatea nu erau anglofili, căutând să fie în acelaşi timp liberali şi fermi[65]. Dar sub influenţa reprezentanţilor Societăţii Misionare de la Londra, stabiliţi în acele vremuri în colonie, pe primul plan al preocupărilor oficiale vor trece mai întâi hotentoţii, iar apoi negrii.
*
* *
După înfrângerea lui Napoleon, Marea Britanie a sprijinit restaurarea statului olandez sub forma unui regat în care a fost inclusă şi Belgia. În schimb, noul suveran al Regatului Ţărilor de Jos, Willem I a încheiat o convenţie la Londra la 13 august 1814, prin care ceda Marii Britanii, Colonia Capului şi alte câteva mici 
colonii pentru suma de 5.000.000£[66]
Următorii 20 de ani ai dominaţiei britanice în Colonia Capului s-au manifestat printr-o înrăutăţire accentuată a relaţiilor dintre autorităţi şi populaţia bură.[67] În 1815 un fermier bur, Frédérich Bezuidenhout, refuzând să apară în faţa curţii sub acuzarea de a fi maltratat un hotentot, a fost condamnat în lipsă la o lună închisoare, iar soldaţii trimişi să-l aresteze l-au împuşcat, după ce acesta, împreună cu un servitor metis se ascunseseră într-o peşteră[68]. Fratele său şi prietenii au jurat să se răzbune şi cu ajutorul negrilor să-i izgonească pe tirani. Dar, nereuşind să obţină ajutorul acestora, cea mai mare parte au dat înapoi. Restul de 60, totuşi s-au răsculat şi au fost înfrânţi. Fratele lui Bezuidenhout a fost împuşcat, iar 39 arestaţi. Şase au fost condamnaţi la moarte, dar unuia dintre ei i s-a comutat pedeapsa la deportare, în timp ce ceilalţi cinci au fost duşi la Slachter’s Nek la 6 martie 1816 pentru a fi spânzuraţi. Eşafodul improvizat s-a rupt cu ei pe jumătate asfixiaţi dar, deşi după un străvechi obicei, într-un astfel de caz trebuiau graţiaţi, nenorociţii, după ce şi-au revenit, au fost spânzuraţi a doua oară![69] Slachter’s Nek a rămas celebru în folclor ca un simbol al tiraniei engleze.[70]
În acea perioadă Anglia atribuise Coloniei Capului mai mult o importanţă maritimă,[71] dar în 1820, la iniţiativa guvernatorului, lordul Charles Somerset, pentru a se contrabalansa influenţa locuitorilor olandezi, 5.000 de emigranţi englezi au fost instalaţi în cea mai bună regiune a coloniei, în partea de sud-est,[72] punându-se bazele Port Elisabeth-ului[73]. Dezvoltarea estului britanic va începe în curând să rivalizeze cu cea a vestului olandez[74]. În 1825, criza economică în care se zbătea colonia a fost agravată printr-o reformă monetară, prin care se înlocuiau Rix-Dollarii de hârtie cu monede de argint britanice în condiţii neavantajoase, ceea ce a dus la ruinarea a numeroşi fermieri[75].
În acelaşi an, engleza a fost proclamată limbă oficială, deşi 7/8 din populaţie nu înţelegea decât olandeza[76].
La insistenţele Societăţii Misionare din Londra, generalul maior Richard Bourke, succesorul lordului Somerset, care voia să apară ca un spirit novator, a promulgat la 17 iulie 1828 a cincizecea ordonanţă, prin care hotentoţii erau puşi pe picior de egalitate cu albii, interzicându-se posibilitatea de a fi constrânşi să muncească dacă erau liberi şi aveau o rezidenţă legală, iar penalităţile pentru vagabondaj erau suprimate[77].
Paralel cu această luptă pentru egalitate, se ducea o campanie pentru abolirea sclaviei. Deja, printr-o clauză a tratatelor de la Viena se interzisese comerţul cu sclavi[78]. Burii nu aveau o simpatie exagerată pentru teoriile sclavagiste[79]. Dându-şi seama că mai devreme sau mai târziu trebuiau să renunţe la sclavi, făcuseră diferite propuneri, fie tranzitorii, precum eliberarea copiilor sclavilor la o anumită vârstă, fie de a cădea la o învoială: abolirea sclavajului, contra unui parlament ales la Cap[80]. Guvernul englez a luat o cu totul altă decizie: Cu începere de la 1 decembrie 1834, sclavia era abolită în întregime. Această decizie care nu asigura nici o tranziţie, i-a înfuriat pe burii deja iritaţi de măsurile precedente şi ameninţaţi din trei puncte de vedere:
1. În autonomia lor, de o administraţie engleză ce le era în mod constant ostilă;
2. Contra persoanei lor, de masa de hotentoţi egali cu ei de acum înainte şi de foştii sclavi, ce aveau să constituie o populaţie nomadă şi necontrolată, gata de orice violenţă;
3. În bunurile lor, căci nu mai puteau nici cumpăra, nici lăsa prin testament, nici exploata pământurile lor[81].
Pentru foştii proprietari de sclavi se prevedea o despăgubire, dar în loc de trei milioane cât au solicitat ei, s-a acceptat să li se plătească doar puţin mai mult de un milion şi un sfert de lire sterline[82] şi acestea plătibile doar la Londra, ceea ce-i obliga pe fermieri să-şi negocieze drepturile în condiţii oneroase[83] cu pierderi între 18 – 30%.
În multe lucrări se afirmă că abolirea sclaviei a fost cauza „marelui Trek”. Această concluzie simplistă ar trebui reconsiderată, deoarece majoritatea proprietarilor de sclavi care au fost cei mai păgubiţi prin această măsură, au fost cei din vestul coloniei, în apropierea Capetown-ului, iar aceştia, în marea lor majoritate, au rămas pe loc. Emigrarea burilor spre Fish River se efectua lent, de mai bine de o sută de ani şi cum cei ce se stabileau pe aceste terenuri se ocupau cu creşterea animalelor, foarte puţini posedau sclavi; în schimb, măsurile restrictive şi vexatorii la care au fost supuşi timp de 20 de ani 
amintite mai sus şi la care se adaugă al şaselea Război Cafru din 1834-1835, în urma căruia sute de ferme au fost distruse şi pentru care, guvernul britanic ce le pretindea atâtea, nu le-a dat nimic în compensaţie, a determinat acest exod voluntar nemaiîntâlnit în istoria vreunui popor modern: 14.000 buri, aproximativ 21% din populaţia albă a coloniei să o părăsească în 10 ani, dintre care 2000 doar în septembrie 1837[84].
„Ceea ce ei voiau, era de a rămâne ei înşişi, de a se guverna ei înşişi, să-şi apere teritoriile în care erau stăpâni, principiile de viaţă pe care religia şi ereditatea le fixaseră în ei. A rămâne pe loc, însemna să se dezavueze”[85].
Piet Retief, acest Thomas Jefferson al Marelui Trek, înainte de a pleca, a publicat un manifest ce poate fi numit Declaraţia de independenţă a burilor, în care spunea: „Îngrijoraţi de a păstra stima fraţilor noştri, ţinem să declarăm că oriunde ne vom găsi, vom rămâne fideli principiului libertăţii”[86].
În septembrie 1834, trei expediţii au plecat în recunoaştere: prima spre nord-vest, de unde s-a întors descurajată de pământul arid descoperit; a doua a ajuns în viitorul Transvaal, iar a treia a ajuns tocmai în Natal, traversând zonele dens 
populate de negri[87].
În 1835 primele coloane de căruţe trase de boi, au trecut fluviul Orange, îndreptându-se spre est sub conducerea lui Louis Trigardt şi Hans van Rensburg. Eşecul lor nu i-a descurajat pe ceilalţi, care în decursul anilor următori au părăsit Colonia Capului în număr tot mai mare. Printr-o anevoioasă interpretare a Bibliei, această plecare le amintea de Exod şi căutarea unui pământ pe care să se poată instala, devenea căutarea Canaan-ului[88]. Burii ajunseseră să se identifice cu israeliţii din vremea lui Moise. Popor ales, ei trebuiau să rătăcească prin deşert înainte de a găsi pământul făgăduinţei. În această viziune mistică a destinului lor, Marea Britanie juca rolul Egiptului şi Babilonului, unde evreii fuseseră ţinuţi în robie. Chiar şi superioritatea rasei albe era dedusă din Biblie prin adaptarea la situaţia contemporană a unor psalmi în care era vorba de a transforma pe duşmanii Israelului în „cărători de apă şi tăietori de lemne pentru poporul ales”[89]. După ce burii conduşi de Andries Hendrik Potgieter i-au înfrânt pe matabelii lui Mzilikazi, alungându-i peste fluviul Limpopo în sudul actualului stat Zimbabwe, s-au unit cu cei veniţi împreună cu Piet Retief şi Gerrit Maritz şi, trecând munţii Drakensberg, au coborât în Natal. Aici, în timpul unei întrevederi cu regele zuluşilor Dingaan, pentru concesionarea unui teritoriu pe care să se stabilească, Piet Retief şi circa o sută de buri au fost masacraţi. Apoi, într-o noapte fără lună, la 17 februarie 1838 Dingaan i-a atacat pe burii ce aşteptau întoarcerea lui Retief şi a ucis 40 de bărbaţi, 56 de femei, 180 de copii şi 200 de servitori hotentoţi. După masacru, zuluşii lui Dingaan le-au furat 25.000 de vite[90].
Gerrit Maritz a reuşit să organizeze o rezistenţă, dar un alt comandant, Piet Uys este ucis împreună cu fiul său de 12 ani. Apoi, Andries Hendrik Potgieter cu grupul lui au plecat în Transvaal, în timp ce Maritz însuşi se îmbolnăveşte şi moare la 23 septembrie 1838.
Situaţia devenea catastrofală când a sosit Andries Pretorius, care a preluat comanda şi l-a atacat pe Dingaan la Blood River la 16 decembrie 1838, obligându-l să lase pe câmpul de luptă peste 3.000 de morţi, faţă de trei răniţi şi nici un mort în tabăra bură[91]. Dingaan s-a refugiat în ţinutul swazilor, unde va fi ucis trei ani mai târziu, iar Andries Pretorius a fondat oraşul Pietermaritzburg în amintirea lui Piet Retief şi Gerrit Maritz, acesta devenind capitala Republicii Bure Natal.
În decembrie 1839 englezii au fost obligaţi să evacueze Natalul, iar unsprezece luni mai târziu s-a constituit o uniune greu de definit între Natal şi Transvaal, păstrându-şi fiecare conducătorul său militar, Pretorius şi Potgieter.
Dacă burii ar fi urmat sfatul lui Potgieter, de a abandona Natalul şi de a se stabili la nord de Munţii Drakensberg, atunci, poate, ministrul Coloniilor de la Londra poate nu le-ar fi contestat independenţa[92]. Pentru Anglia, Africa de Sud nu avea altă importanţă decât ca o etapă pe ruta Indiilor. Iar a lăsa să se stabilească un stat străin pe malul Oceanului Indian şi să-l vadă căzut sub influenţa unei alte puteri europene, ar fi însemnat să compromită comunicaţiile metropolei cu o parte a posesiunilor sale coloniale[93]. Astfel, încă din decembrie 1841 guvernatorul Capului, Sir George Napier a decis să reocupe Natalul[94].
Deşi la 23 mai 1842 burii au învins trupele engleze la Cugella, o lună mai târziu sunt obligaţi să se retragă spre Pietermaritzburg, iar în anul următor Natalul a fost proclamat colonie britanică, obligându-i pe buri să reînceapă trek-ul, de data aceasta trecând Munţii Drakensberg în sens opus.
În 1844, Natalul va fi anexat la Colonia Capului, pentru ca în anul următor să redevină colonie de sine stătătoare. Actele sângeroase care au urmat furtului unei securi de către un indigen au făcut să izbucnească din nou războiul, de data aceasta între negrii şi englezi. În cursul acestui război al securii, cum a fost numit cel de-al şaptelea Război Cafru, triburile xhosa au avut la început avantajul, dar şefii lor au sfârşit prin a fi hăituiţi de către trupele britanice bine echipate şi au trebuit să se supună. În acelaşi timp, metropola şi-a manifestat dezaprobarea faţă de marile sacrificii băneşti făcute de către guvernatorii Sir Peregrine Maitland şi Sir Henry Pottinger, care au fost revocaţi unul după altul[95]şi la 1 decembrie 1847 a sosit la Capetown noul guvernator, Generalul-maior Sir Harry Smith.
Acesta, anexează teritoriul care va fi numit Cafreria Britanică şi încheie tratate cu griquaşii, o populaţie metisă formată din amestecul albilor cu hotentoţii şi care, înarmaţi cu puşti şi practicând un mod de viaţă asemănător cu al celor mai puţin civilizaţi europeni, nu voiau cu nici un preţ să fie asimilaţi sau dispersaţi. Sir Harry Smith a încheiat cu ei un tratat ce le garanta o oarecare independenţă într-un teritoriu greu de definit[96]. Apoi, pentru a reglementa relaţiile inter-rasiale din teritoriul dintre Orange şi Vaal, a proclamat suveranitatea engleză asupra acestui teritoriu ce a fost numit Orange River Sovereignty, la 2 februarie 1848.
Andries Pretorius, care mai fusese alungat şi din Natal, s-a ridicat la luptă, dar a fost înfrânt la Boomplaats în august 1848 şi obligat să se retragă în Transvaal, după ce pe capul lui s-a pus un premiu de 1.000£.
Dar peste patru ani, în timpul celui de-al Optulea Război Cafru, noul guvernator al Capului Generalul Sir George Cathcart, care-l înlocuise pe Sir Harry Smith, după ce a avut negocieri amicale cu Pretorius[97], a semnat Convenţia de la Sand River la 17 ianuarie 1852, prin care a recunoscut independenţa Transvaalului. Doi ani mai târziu, la 23 februarie 1854 Convenţia de la Bloemfontein, recunoştea independenţa Statului Liber Orange, cu o populaţie albă de 15.000 suflete şi câteva sute de mii de negri. În acelaşi timp, Transvaalul avea circa 25.000 de albi[98].
Astfel s-a ajuns la formarea în sudul Africii a celor două state independente ale burilor, ale căror teritorii în acea vreme, erau socotite de către Marea Britanie a fi fără vreo importanţă.
[1] Jean Alain Lesourd, La République d’Afrique du Sud, Paris, 1968, p.11
[2] Raymond Dart, n.4 feb.1893 la Toowong, Brisbane, Queensland, Australia, d. în nov. 1988. Arheolog sud-african, profesor de anatomie la Universitatea Witwatersrand din Johannesburg între 1922 – 1958.
[3] Robert Broom, n. 1866 în Scoţia, d.1951,medic, paleontolog şi arheolog sud-african
[4] E. Jefferson Murphy, Istoria civilizaţiei africane, Bucureşti, 1982, vol.I, p.p.18-19.
[5] Robert Lacour-Gayet, Histoire de l’Afrique du Sud, Fayard, Paris, 1970, p. 31.
[6] E. Jefferson Murphy, op. cit. , I, p.21.
[7] Freda Troup, South Africa – An historical introduction, Eyre Methuen, London, 1972, p.p. 12-13.
[8] E. Jefferson Murphy, op.cit., p.35
[9] Ibidem, p.p.35-36.
[10] Robert Lacour-Gayet, op.cit., p.p. 31-32.
[11] Freda Troup, op.cit.,p.13.
[12] azi Zimbabwe.
[13] Louis C.D. Joos, Scurtă istorie a Africii Negre, Editura Politică, Bucureşti, 1966, p.35.
[14] Jean Alain Lesourd, op.cit., p.12
[15] Freda Troup, op.cit.,p.32.
[16] Robert Lacour-Gayet, op.cit.p.38.
[17] La Grande Encyclopédie (G.E.), tome II, p.152.
[18] Freda Troup, op.cit., p.33.
[19] Robert Lacour-Gayet, op.cit., p.38.
[20] Ibidem, p.39.
[21] de exemplu: un cuţit pentru un bou!
[22] Paul Zumthor, Viaţa de toate zilele în Olanda în vremea lui Rembrandt, Editura Eminescu, Bucureşti, 1982, p.349.
[23] Jean Alain Lesourd, op. cit., p.12.
[24] G.E., IX., p.152
[25] Freda Troup, op. cit., p. 40
[26] Jean Alain Lesourd, op. cit., p.12
[27] Robert Lacour-Gayet, op.cit., p.43
[28] Paul Zumthor, op. cit., p.367.
[29] Jean Alain Lesourd, op. cit., p.p. 12-13.
[30] Ibidem, p.13
[31] G.E., IX, p. 152.
[32] Paul Zumthor, op. cit, p. 367.
[33] Robert Lacour-Gayet, op.cit., p.45.
[34] Din relaţiile mai întâi legitime, apoi nelegitime între olandezi şi hotentote, boşimane şi sclave negre sau malaeze, a apărut populaţia metişilor, astăzi în număr de peste 3.000.000 şi din rândul cărora griquaşii, metişi de limbă olandeză, au format la mijlocul secolului al XIX-lea două efemere republici independente, una sub conducerea lui Andriees şi Nicolaas Waterboer, iar cealaltă sub conducerea lui Adam Kok al III-lea.
[35] Robert Lacour-Gayet, op.cit., p.47.
[36] După alte surse s-a născut în Insula Mauriciu, unde tatăl său fusese numit comandant.
[37] G.E., IX., p.152.
[38] Robert Lacour-Gayet, op.cit., p.49.
[39] Ibidem
[40] Jean Alain Lesourd, op. cit., p. 14; Robert Lacour-Gayet, op.cit., p. 52
[41] Jean Alain Lesourd, op. cit., p. 14.
[42] Robert Lacour-Gayet, op.cit., p. 55.
[43] Ibidem.
[44]Ibidem.
[45] Ibidem, p.58
[46] Ibidem
[47] Ibidem, p.59
[48] E. Jefferson Murphy, op.cit., II, p.25.
[49] Ibidem, p.p. 59-61.
[50] Louis C.D.Joos, op.cit., p. 147
[51] Ibidem
[52] Ibidem, p.65
[53] Pierre André de Suffren de Saint Tropez, zis judecătorul (le bailli) de Suffren, marinar francez, născut la Saint Cannat, lângă Aix-en-Provence (1729 – 1788). Judecător în cadrul ordinului Cavalerilor de Malta, a luptat în timpul războiului din America şi a slujit în mod glorios în Indii împotriva englezilor. Amiral din 1784, a făcut parte din Francmasonerie începând cu 1786, în cadrul Lojii „L’Olimpique de la Parfaite Estime”.
[54] G.E., IX, p.152.
[55] Robert Lacour-Gayet, op.cit., p.65.
[56] Denumirea olandeză a Capetown-ului.
[57] Louis C.D.Joos, op.cit., p. 148; Wilhelm Grűtter, D.J. van Zyl, L’ Histoire de l’Afrique du Sud, Human & Rousseau, Le Cap, Pretoria, Johannesburg, 1982, p.p. 16-17.
[58] G.E., IX, p.153.
[59] Louis C.D.Joos, op.cit., p. 149.
[60] G.E., IX, p.153.
[61] Georges Hardy, La politque coloniale et la partage de la Terre aux XIX-e et XX-e siècle, Paris, 1937, p. 208.
[62] Jean Alain Lesourd, op. cit., p. 17.
[63] Wilhelm Grűtter, D.J. van Zyl, op. cit., p.19.
[64] Robert Lacour-Gayet, op.cit., p.71.
[65] Jean Alain Lesourd, op. cit., p. 17.
[66] Georges Hardy, op.cit., p. 208; Jean Alain Lesourd, op. cit., p. 17.
[67] Camil Mureşan, Imperiul Britanic, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p.p. 143-144.
[68] Detaşamentul, condus de locotenentul Rousseau era compus din patru soldaţi albi şi 12 hotentoţi, glonţul fatal fiind tras de unul dintre aceştia din urmă. (Wilhelm Grűtter, D.J. van Zyl, op. cit., p.20)
[69] Poultney Bigelow, Au pays des Boers, Paris, F. Juven Editeur, 1896, p.p. 227-235.
[70] Robert Lacour-Gayet, op.cit., p.91.
[71] Georges Hardy, op.cit., p.208.
[72] Endre Sik, Histoire de l’Afrique noire, I, Budapest – 1961, p. 207.
[73] F. York Powell, T.F. Tout, History of England, London, 1910, p. 1040
[74] Ibidem
[75] Robert Lacour-Gayet, op. cit., p.96.
[76] Endre Sik, op. cit., p.208.
[77] Robert Lacour-Gayet, op. cit., p.p. 108-109.
[78] Jean Alain Lesourd, op. cit., p.20
[79] Poultney Bigelow, op. cit., p.p. 235-236
[80] Jean Alain Lesourd, op. cit., p.20.
[81] Ibidem
[82] Camil Mureşan, op. cit., p.p. 206-207.
[83] Louis C.D. Joos, op. cit., p.150.
[84] Freda Troup, op. cit., p. 110.
[85] Robert Lacour-Gayet, op. cit., p.125
[86] Ibidem, p.p. 129-130.
[87] Ibidem.
[88] Jean Alain Lesourd, op. cit., p.21
[89] Louis C.D. Joos, op. cit., p.p. 150-151.
[90] Robert Lacour-Gayet, op. cit., p.p. 138-139.
[91] Louis C.D. Joos, op. cit., p. 151
[92] Robert Lacour-Gayet, op. cit., p. 144.
[93] Ibidem, p.p. 144-145.
[94] Ibidem, p. 119.
[95] G.E., IX, p.153.
[96] Robert Lacour-Gayet, op. cit., p. 149
[97] pe care-l graţiase